Piatra Dracului din Ceahlău: un pariu între diavol și Dumnezeu

Câteodată, în nopţile cu vreme mohorâtă, diavolul se aşează iar pe stâncă, ș-atunci, ca într-o vrajă, toate animalele tac şi toate focurile se sting.

La jumătatea secolului XIX, Alecu Russo publica ”Piatra Teiului”, scriere ce prezintă legenda cu substrat folcloric a unei forme de relief din județul Neamț. La câțiva kilometri de stațiunea Durău, pe un platou montan de la confluenţa Bistriţei cu Bistricioara, se află o formațiune stâncoasă solitară, numită de localnici și ”Piatra Dracului”.

Pariul cu Dumnezeu

Alecu Russo scria despre ”Piatra Teiului” că era, în prima jumătate a secolului XIX, ”înaltă de 40 de picioare” și că numele său provine de la ”o muchie mai ieşită a stâncii (…) deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei”. Însă piatra mai are un nume, ”pe care ciobanii nu-l rostesc decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni creştini”. Iar răspunsul vine cu o poveste îndepărtată.

Legenda locală spune că ”Piatra Dracului” ar fi rezultatul unui pariu pentru stăpânirea omenirii, dintre diavol şi Dumnezeu. Pentru a câștiga pariul, dracul trebuia să fure o ”stâncă sacră”, pe care să o ascundă, mai apoi, în adâncurile apelor. Astfel că, într-o noapte foarte ploioasă, încornoratul a mers pe masivul Ceahlău, de unde a desprins o stâncă. Nici nu apucase dracul să ia piatra în gheare și să apuce în direcția râului Bistrița, că din depărtări se auzea cântecul cocoșului. Simbol al luminii în tradiția populară, cocoșul anunța că începe o nouă zi. De asemenea, în tradiția populară, dracul are puteri numai pe timpul nopții, fapt prezent și în legenda culeasă de Russo, căci apariția zorilor alungă puterile nefârtatului, care scapă piatra pe platoul montan.

Alecu Russo povestea legenda astfel:

”Pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva, plecat într-o rână, iar cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre văi, plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească… Noaptea era târzie, se zărea de ziuă.

Un zgomot grozav se auzi şi umbra zvâcni în picioare… Diavolul (căci el era), îşi desfăcu aripile, ridică dintr-o clătinătură stânca şi pluti o clipă deasupra Ceahlăului. Se îndreptă spre valea Bistriţei – când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cucoşului… Şi pentru că noaptea e a diavolului numai decuseară până la cântători, pierzând puterile, diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele şi stânca căzu greu”.

Legenda astăzi

Localnicii din zilele noastre spun că ar fi văzut stânca mişcându-se noaptea, fie spre dreapta, fie spre stânga, pe o distanţă mică. Explicația lor continuă legenda: dracul nu a renunţat la pariu și încearcă în continuare să ia stânca şi să o ascundă în adâncurile Bistriței, dar poate urni piatra numai câțiva centimetri.

Totodată, legenda mai spune că atunci când dracul vine să ia stânca, toate focurile din localităţile vecine se sting şi toate animalele tac.

Pentru sceptici, ”Piatra Dracului” nu prezintă niciun mister, continuarea legendei fiind, de fapt, o iluzie optică indusă de mărirea sau micşorarea debitului de apă, care ar da impresia ca stânca se afla mereu în alt loc. Pentru cei pasionați de folclor, însă, ”Piatra Dracului” este o reprezentare a mitologiei româneaști. Și Dumnezeu a continuat să creeze lumea…

Citește și: La munte sau la mare? Ce alegeau românii în perioada interbelică