Moto: ”I-auzi taică, ce răsună
Muntele de voie bună”.
(Subcarpați – Underground folclor)

 

Pădurea s-a îmbrăcat în ceață și se lasă frigul, cu roiuri de umbre ce vin dinspre nori. Se vede și luna, printre creste. Berea e atât de rece încât mi-au înghețat degetele. E multă lume, iar hamacele-s ude și nu putem să ne întindem bocancii la lumina reflectoarelor verzi. Ne aducem aminte de versurile celor de Grimus, ”albastrele văi ne cheamă la drum”. Noi am călătorit, am ajuns unde ne-am dorit și suntem siguri că ”nimeni nu se va atinge de noi”.

Suntem la Padina Fest. Am ajuns vineri, pe la ora 14. Am încercat să parcăm mașina nărăvașă, dar nu înainte de a mă transforma într-un dalmațian plin de noroi, nervos și obosit. Roata din dreapta față m-a tărcat, de la umăr până la gleznă. Pământul e moale și-mi amintește de plapuma bunicilor.

Ne-am pus cortul cam în mijlocul campingului, unde am găsit un loc liber. Proastă decizie. O oră mai târziu, opt tineri pe care nu-i cunoșteam, dar despre care am aflat că sunt din orașul meu natal, au făcut ”dansul corturilor”, nelăsându-ne să ne facem binemeritata siestă a omului ce si-a umflat burta cu mici, frigărui și bere. Mai în stânga, mai în față, acum e prea în față, mai la dreapta…

”Bă, ești prost, plouă în cort, uită-te că salteaua e udă”, urlă aproape majorul peste corturi, după care se duce, împiedicându-se de cortul nostru, să-l caute pe ”prost”, care stătea, cu fetele, la o șuetă țipată, despre cât greu e să montezi un cort.

Ne-am luat ”casa” în spate și-am dus-o lângă râu.

Câteva ore mai târziu, când dădeam din cap pe versurile de la Subcarpați și-l priveam pe un domn ingenios – își instalase un scaun la scenă – din spate vine întrebarea ”de unde ați luat berea?”. Mă uit, văd părul albastru, haa, era o fostă colegă de liceu. Pe urmă se adună, cu mic, cu mai mare, un grup sănătos și-mi zic, dar numai mie, ”pe unii nu i-am mai văzut de mai bine de doi ani, la reuniuni anunțate nu ne adunăm, dar când e vorba de-un cort și-o bere…”.

Noaptea ne plimbă pe la vecinii mai mult sau mai puțin cunoscuți, cu chitară sau fără, căutători de apă, nu țuică, dornici de-o friptură, dar cine să facă noaptea grătar? E trecut bine de ora 02:30, muzica încă se aude și somnul, chircit de frig, răzbește.

Muzică și valuri de fum

Dimineața ne găsește neîntorși, apoi ne lovește graba de a ajunge la linia de start, unde vor pleca, în câteva minute, ca din pușca, alergătorii de trail. Rastelul de biciclete din fața cortului mare ne încântă. La Administrația Financiară din sectorul 6 nu-i unul. Bucuria se termină abrupt: bateria de la telefon ne lasă, mașina se afundă în pământul îmbibat până la refuz de apă, ciu-ciu net, de ce, Doamne, de ce?

Ne clătim mintea în vârf de tiroliană, pornim reportofonul și mergem la cules de interviuri fragede, numai bune pentru site. Interviu, gândit set de întrebări, interviu, gândit set de întrebări, o jumătate de zi. Începem cu belgienii veseli nevoie-mare, despre care am scris AICI, după care vorbim cu MC Bean, de la Subcarpați, cu câștigătorii de la probele de trail running, cu fizioterapeuți. Printre interviuri, strecurăm și un work-shop cu Ciprian Cândea, coordonatorul Dispeceratului Național Salvamont.

Iată că se lasă iar seara, belgienii s-au amețit bine după ce au dansat desculți în fața scenei. Noi ne pozăm ca budiștii la corturile albastre, să ne dezmorțim de moțăitul în hamace. În camping sunt valuri de fum de la focurile de tabară care se găsesc din loc în loc. Mi-e tot mai frig, poate e de la răceală, dar mă bucur că nu ninge, ca la prima ediție a festivalului.

Dar muzica? Muzica, ehe, muzica! Adrian Voichițescu a făcut o treabă tare bună cu line-up-ul festivalului. ”Mă înțelegi acum, când ziceam că avem nevoie de muzică care să ne facă se ne simțim… altfel”, îmi zice, dansând. Înțeleg. Și de-aș avea pălărie, mi-aș da-o jos. Nu știu ce mi-a plăcut mai mult – Grimus, Subcarpați, Airtist, Basska, Vrelo, ROA sau sonorizarea, excelentă și ea.

De la Salvamont, la stânci

Ultima zi de festival se anunță mai liniștită. După o tură la start, unde cicliștii se vor întrece până la Vf. Omu și înapoi, mergem la clădirea Salvamontului. Drobeta, responsabil la panoul de cățărări, ne spune că un tânăr a alunecat aseară, pe Jepii Mici.

”A murit pe loc, 35 de ani, acum îl coboară. A rătăcit poteca și, în loc să se întoarcă să caute marcajul, a preferat să urce pe firul văii”, ne zice, trist, Drobeta. Vorbim despre importanța echipamentului atunci când urcăm pe munte, insistând pe cât de importanți sunt bocancii. ”Ieri (sâmbătă –n.r.) am văzut câteva domnițe în balerini, tot pe Jepi. Și cu trolerul după ele. Nu sunt deloc conștienți unii drumeți”, mai spune Drobeta.

Vorbind și cu Mircea Opriș, președintele Asociației Naționale a Salvatorilor Montani din România, aflăm că în fiecare an, turiștii sunt implicați în peste 3.000 de accidentele montane, aproape 700 numai în masivul Bucegi. Unii își pierd viața, alții suferă fracturi urâte. Turiștii nu dau atenție acestor situații, nici sfaturilor primite de la salvamontiști, nici avertizărilor meteo.

Îi lăsăm pe salvamontiști și mergem să escaladăm stâncile special amenajate din apropierea festivalului. Andrei urcă foarte natural și rapid. Se vede că se cățăra toată ziua in pomi atuni când era copil. Mie mi-e spaimă, și chiar mare. Mi se înmoaie încheieturile, dacă o să cad? Urc cu greu, pipăi stânca în căutare de prize. Îi apreciez mult pe cei ce fac alpinism și escaladă. După ce cobor în rapel, nu mă bucur că am avut parte de așa o aventură. ”Aveți toată admirația mea pentru ce faceți”, îi spun instructorului și plec, aproape sleită de puteri.

În zona de festival se premiază participanții la cursele de MTB. Alte interviuri.

Strângem cortul, ducem totul la mașină, ne luăm la revedere și plecăm spre casă. Peripețiile nu s-au terminat, dar de acum, toate țin de vehiculul pe patru roți care piuie și ne anunță că motorul nu se încălzește. Prea multe opriri și ridicări de capotă. Prin furtuna dâmbovițeană, la miezul nopții, ajungem în fața blocului.

”Scrii tu reportajul?”

”Îl scriu…”

Comments

comments

One Response

  1. Marc Sandu

    De mult timp ma gandeam sa imi exprim aceasta idee, iar acum o fac, pentru ca sunt de parere ca am ajuns in locul potrivit. Nu sunt un montaniard, poate am sa devin intr-o zi, dar sunt un iubitor al muntelui si al naturii. Am fost la Padina Fest in 2012 si am decis sa nu mai calc pe acolo niciodata. De ce? Atmosfera de balci, harmalaie, betii, fum, sute de masini. Mi se pare paradoxal, tocmai la un „festival” al oamenilor care „iubesc” muntele. Puteti sa va suparati pe mine, stiu ca traim intr-o epoca a harmalaiei generalizate, dar, in umila mea opinie, nu despre asta e muntele. Poate tocmai de aceea, ideea unui festival de acest gen este eronata, la fel ca si ca si cel de la Vama Veche, a spus-o un carturar de la Dilema Veche, si nu eu, poate cea mai buna cale de a salva Vama Veche, este sa nu mai incercam sa o salvam. La fel si cu Padina Fest. Cat despre concursul de MTB, am reuntat sa particip tot in 2012,din motivie de SIGURANTa, cand m-am trezit facand slalom, pe traseu, printre oameni si masini! Ma rog, e normal insa ce se intampla, tinand cont de decaderea socialului, sa strice si „nisa” iubitorilor de munte, nu mi-o luati in nume de rau. Multumesc.

    Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*