Aventura mea: cu schiurile pe Elbrus

Cu toții avem nevoie de un echilibru în viață, la rutina zilnică, la stres și tensiunile care apar fie la serviciu, prieteni sau familie. Se spune că în viață trebuie să alergi cel puțin un maraton, eu, în urmă cu cinci ani l-am alergat pe primul, iar de acolo a pornit totul – munte, bike, schi… totul a devenit „un maraton” cu mine însămi pentru a-mi depăși temerile și barierele. Eu mi-am găsit echilibrul meu – sportul, muntele, aerul curat, orele petrecute pe potecile înguste cu gândurile mele și cu vântul! Pentru mine, Elbrus a fost a șasea expediție importantă, după ce am mai escaladat vârfurile: Acongagua, Kilimanjaro, Mont Blanc, Ararat, și am făcut circuitul Annapurna din Nepal.

După un zbor de opt ore pe direcția București-Istanbul-Mineralnye Vody și încă două ore cu autobuzul până în Nalcik, capitala Republicii Kabardino-Balkaria (Federația Rusă), ajungem la 5 dimineața la hotel, pentru odihnă. La ora 10 suntem din nou în picioare pentru ultimele cumpărături și pregătiri. Se pleacă spre orașul Terskol, la aproximativ 11 km nord de granița cu Georgia. După alte două ore cu autobuzul ajungem la hotelul din Terskol.

Valea Baksan este una dintre cele mai interesante și pitorești văi din această Republică, cu o floră bogată și păduri dese de pini. Urmărind creasta principală, granitică, a Caucazului Mare, identificăm munții acoperiți de ghețari la peste 4.000 de metri: Cheget, Donguzorum, Ushba…

Sunt cu echipa Extreme Travel, organizatoarea expediției, și mă pregătesc pentru o nouă aventură: urcarea Elbrusului, 5.642 metri, cel mai înalt munte din Caucaz, cu schiuri de tură și coborârea lui tot pe schiuri. Am visat multă vreme la nebunia asta.

Zona Terskol – Azau este un domeniu schiabil cu potețial turistic ridicat. Peisajul devine oarecum familiar, moştenirea sovietică fiind evidentă. La fel sunt şi efectele tranziției: hoteluri sau facilități turistice, mai mult sau mai puțin renovate şi construcții noi, multe nefinalizate.

Am petrecut 3 nopți în Terskol, și de aici am pornit pentru ture de aclimatizare, pe Cheghet (3.650 m) și Priut (4.200 m). Pe 13 august ne mutăm tabăra pe Elbrus, și dormim două nopți la Priut. Deși îmi era teamă de eventuale probleme la aclimatizare, deoarece am sărit peste prima tabăra, „Barrels” (3.800 m), constat că mă simt bine, am doar ușoare dureri de cap.

O schemă pe zile:

9 august – Plecare la ora 17.20 din București, escala de 4 ore la Istanbul.

10 august – Ajungem la 2 dimineața în Mineralnye Vody. Completăm ceva formular, stam la coadă la verificat acte, recuperăm bagajele și după mai bine de o oră reușim să ieșim din aeroport. Autobuzul ne așteaptă și plecăm spre Nalkic, unde ajungem la 5 dimineața la hotel. Dimineața schimb valutar, cumpărături, plecare cu autobuzul spre Terskol. După-masă relaxare.

11 august – Tură de aclimatizare în zona vârfului Cheget (3.100 m). Trupa se desparte în două – o parte urcă pe jos, o parte cu telescaunul. Fac parte din trupa care urcă pe jos. Este foarte cald și încercăm să profităm cât mai mult de umbra oferită de vegetație. Mai sus începe să bată o briză plăcută, răcoritoare, venită de pe ghețar. Priveliștea este superbă: văd vârfurile Donguzorum (4.454 m) și (Ushba 4.710 m). Deviem de la traseul care ducea spre vârful Cheghet și ne aventurăm spre un lac. Traseul duce foarte aproape de granița cu Georgia, ne dăm repede seama de asta, pentru că ne întâlnim cu doi grănicieri care ne verifică pașaportele și ne îndrumă spre traseul clasic. Seara vizităm bazaarul și mâncăm șașlîk – un fel de frigărui din carne de miel.

12 august – Și de această dată trupa se desparte pentru tura de aclimatizare: avem de ales între Observator (3.600 m) sau Priut (4.200 m). Eu aleg să ajung la Priut, ca să mă asigur de o aclimatizare bună, dar și din curiozitate. La ora 9.30 plecăm într-un marș hotărât pe șoseau care urcă ușor, aproximativ 4 km, spre instalațiile de cablu. Schimbăm două telecabine până la 3.000 m, serviciu care ne costă 700 rupii dus-întors. De acolo cu telescaunul până la prima tabără, „La Butoaie”, la 3.780 m. De aici urcăm încet până la Priut, ferindu-ne de ratracuri și snowmobile care trec în viteză pe lângă noi. În jurul orei 13 ajungem la refugiul „Diesel Hut”, unde petrecem ceva timp, lăsând corpul să se obișnuiască cu nivelul redus de oxigen. Constat că este mai puțină zăpadă decât mă așteptam, de la 3.800 m până la 4.200 m va fi inutil să urc pe schiuri, zăpada fiind foarte murdară si apoasă! Coborâm abordând același traseu. Seara, la hotel, mă lupt cu bagajele. Deja mă bucur că mutăm tabăra mai sus și pot schia.

13 august – Ne mutăm toată trupa la Priut, traseul fiind același ca și cel din data de 13, doar că de data aceasta ne luptăm cu bagajele, bidoane de apa, schiuri, etc. O parte din trupă urcă cu cabina veche, cealaltă cu cabinele mai mici dar noi. Ne instalăm câte șapte persoane în camerele mici cu priciuri. După o tură bună de hidratare cu supă, apă, ceai, îmi scot în sfârșit schiurile! Plec cu Radu Vatcu, alpinist și fondator Extreme Travel, însă el se mai oprește la poze, iar eu înaintez mai repede, fiind foarte entuziasmată. Schi în luna august! Oau! Visul meu a devenit realitate.

Mă regrupez cu ceilalți băieți din trupă, la Pietrele lui Pastukov (4.670 m). Panta până aici nu a fost foarte solicitantă, ceea ce mi-a permis să urc în linie dreaptă pe schiuri, așa că decid să mai urc, încât să mă pot bucura cu adevărat de o coborâre mai lungă. Constat că nu mai urcă nimeni cu mine. Ajung până pe la 4.800 m și aș mai fi urcat, însă nu mai era urmă de turist și a încept să se lase ceața, așa că decid să cobor. Coborârea rapidă se face simțită, încep durerile de cap, așa că mă mai opresc din când în când cu băieții pe care i-am prins pe coborâre. La refugiu se fac planurile pentru ziua de vârf.

14 august – Zi de relaxare, fiecare decide pentru el când și cât vrea să mai urce. Eu mă aventurez până la 5.000 m. De data aceasta cu un grup de ruși. După 4.700 m, panta devine destul de accentuată și sunt nevoită să urc în zig zaguri. Sus bate vântul și s-a lăsat o ceața deasă. Mă bucur de coborâre pe o zăpada ușor apoasă, dar bună, mai jos sunt nevoită să îmi găsesc câte un fir de zapadă bună. La refugiu este distracție și voie bună, eu fiind ultima care trebuia să se alăture echipei. Mănânc și mă retrag la somn, la ora 19, adorm foarte greu, trezindu-mă din când în când, de parcă nu aș vrea să ratez startul.

15 august – Ziua cea mare. Sunt încrezătoare și vioaie, deși nu prea am apucat să dorm. Mă simt bine! La ora 2 ne trezim și plecăm la 3. Am ceva emoții din cauza zăpezii înghețate peste noapte și a vântului puternic. Îmi fixez atent colțarii de schiuri pe legături și lipesc aproape perfect pieile de focă, de parcă m-aș pregăti de o întâlnire. În rucsăcel mi-am pregătit aseară pufoaica si mânușile de puf, ceva izotonic si apă, batoane și fructe uscate.

Nu am mai mers pe colțari de schiuri, însă mă descurc destul de bine. Urc încet cu Radu, restul trupei fiind în fața noastră. Pe la 5.100 m se văd luminile înșirate de la frontale și mă gândesc că până acolo mai este cale lungă… Cu cât înaintăm mai mult parcă devine mai nepotrivită zăpada – cristalele înghețate nu ofereau suprafața potrivită pentru aderență dar nici pentru colțari. Urcăm prea anevoios și îmi fac griji că nu ne mai încadrăm în fereastra bună de vreme, care s-a anunțat până la ora 12.

La răsăritul soarelui suntem deja la 5.100m și începem să urcăm în zig zag ultima pantă de pe vârful estic. Ajungem în șa și ne reechipăm. Fiind o pantă destul de accentuată decidem că nu are rost să urcăm pe schiuri. Punem schiurile pe rucsac și fixăm colțarii pe clăpari. Lipsa de oxigen se face simțită, îmi spune Radu că buzele mele au căpătat o ușoară tentă de albastru, îmi trag furtunul de la camelback să iau o gură de apă, însă aceasta a înghețat.

Încep să urc cu pași mici. Vântul începe să își facă apariția, iar până să ajungem la zona de corzi se strică vremea și se lasă ceața. Înaintez atentă pe la zona de corzi, enervată de colțarii pe care nu am reușit să îi fixez bine pe clăpari. Rafalele de vânt mă mai dezechilibrează din când în când fiind nevoită să ma opresc și să mă aplec ușor, pentru a avea stabilitate mai bună.

După o ascensiune de aproape 9 ore, în data de 15 august, atingem vârful! Sus e aglomerație, fiecare vrea să facă cât mai multe poze cu vârful. Mi-am dorit foarte mult să reușesc să ajung pe vârf pe schiuri de tură și să mă pot bucura de o coborâre de la 5.600 m! Însă vizibilitatea redusă și vântul puternic au făcut imposibilă coborârea pe ele. Doar de la 5.300 m am profitat de ferestrele de vizibilitate și am putut schia.

Facem și noi poza de vârf și ne hotărâm să coborâm până cel puțin dincolo de zona de corzi cu ele în spate. Agitație mare pe la zona de corzi, un grup mare vrea să urce, alții vor să coboare. Unii urcă pe coarde pe care se coboară, și invers, unii asigurați alții nu. În toată agitația asta un alpinist scapă coarda de care se ținea la coborâre și aluneca 200 m, reușește să se oprească și stă câteva momente, probabil pentru a-și reveni din șoc. Toată scena aceasta se întâmplă în spatele meu, după ce trecusem eu de zona respectivă.

După o scurtă pauză ne continuăm coborârea prin ceață și vânt tot cu schiurile în spate… Pe toată coborârea îmi imaginam cât de frumoasă ar fi fost coborârea pe o zăpadă ușor topită de razele de soare, care nu de mult băteau pe pantă.

Ajunși în șa ne facem curaj și ne reechipăm de schi, vânăm ferestrele de vizibilitate pentru a fi siguri că nu coborâm prea mult și ajungem în zona crevaselor.

În sfârșit mult visata coborâre! Adrenalina și bucuria reușitei de a atinge vârful și faptul că acum îmi trăiesc visul, acela de a coborâ pe schiuri Elbrusul, parcă îmi dau aripi. Încet începe să dispară ceața și în fața mea se dezvăluie un peisaj copleșitor. Din când în când simt nevoia sa mă opresc din cauza durerilor de cap și pentru a-mi odihni picioarele. Totul a meritat.

Comments

comments