Marcarea traseelor montane a fost ”lovită” de febra întrecerii socialiste, de războaiele din interiorul organizațiilor de partid și de teancurile de hârtii pline cu realizări, care nu aveau nici o legătură cu realitatea.

Potecile turistice marcate sunt, din punct de vedere juridic, căi publice de comunicaţie, ca şi şoselele. Amenajarea, marcarea şi întreţinerea lor este considerată o activitate de interes public, iar drumeţia, alături de alte forme de sporturi în natură, poate fi considerată o adevărată necesitate socială pentru un segment destul de mare al populației.

Evoluția marcajelor turistice montane în România are o istorie cel puțin interesantă. Dacă în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a reglementat, prin lege, activitatea de marcare, în prezent, autoritățile nu mai întreprind nici o acțiune de amploare.

Începuturile marcajelor montane în România

Potrivit Arhivelor Naționale ale României, în secolul al XIX-lea, au fost înființate asociațiile Societatea Carpatica Brașov (1873), Sienbenburghiche Carpathen Verein (1881) și Societatea Carpatină Sinaia (1893). Mai târziu, au apărut Societatea Turiștilor din România (1903), Hanul drumeților (1921), Touring-Clubul Romaniei (1925), Clubul Alpin Român (1933) și Hai la Drum (1939).

Acțiunea tuturor acestor societăți s-a concretizat în construirea a sute de kilometri de poteci și marcaje, în ridicarea cabanelor și refugiilor montane și în construirea primei partii de schi din țară (Boncu).

Primele marcaje turistice montane din România au fost realizate la sfârşitul secolului XIX, fiind menţionate şi în ghidurile turistice din acea vreme. Marcările au luat amploare în primele decenii ale secolului nostru, ajungând, până în 1945, la un total de peste 1.000 km de trasee marcate, după cum arată proiectul pentru marcarea turistică din județul Cluj – RTTMM, din 2002. Nu a existat însă o sistematizare şi un plan unitar la nivel naţional.

Marcarea intensivă

După al Doilea Război Mondial, activitatea de marcare în Carpaţi a luat amploare.

În 1945, România s-a raliat normelor internaţionale, adoptând un sistem tipizat de semne convenţionale de marcaj turistic (punct, bandă, triunghi sau cruce, roşu, galben sau albastru – totdeauna pe fond alb: în total 12 semne), care se păstrează și în zilele noastre.

După 1948, marcarea a fost dată în grija sindicatelor. De asemenea, s-a reglementat activitatea de marcare, prin Decretul 237/1950, HCM 518/1954, făcându-se un plan unitar la nivel naţional.

În câţiva ani au fost marcate sute de kilometri de trasee şi au fost instalate mii de jaloane metalice („stâlpi de marcaj”), o parte dintre aceștia existând şi astăzi. Totodată, a fost începută şi o campanie de editare de ghiduri şi hărţi turistice montane.

Spre 1969, activitatea de realizare şi întreţinere a marcajelor turistice s-a redus, deși se recunoscuse oficial că sistemul de marcaje turistice montane necesita îmbunătăţiri urgente şi masive. Prin Instrucţiunile 545 / 1969 de aplicare a HCM 140 / 1969, s-a decis refacerea a 400 de trasee (care adunau un total de 6.000 km) şi marcarea a 460 de trasee noi (8.600 km). Finanţarea urma să fie asigurată de Consiliile Populare Judeţene.

În 1974, a fost lansată o acţiune-concurs, intitulată „Asaltul Carpaţilor”, în cadrul căreia pionierii urmau să ia asupra lor cea mai mare parte din munca de marcaje. S-a format chiar și o Comisie Centrală de Marcaje şi un comandament naţional. Acţiunea a demarat bine, cu mult entuziasm şi cu sprijin logistic şi material din partea tuturor organelor de stat.

În febra „întrecerii socialiste”, masivele montane cele mai cunoscute – Retezat, Făgăraş, Bihor, Bucegi, au fost „asaltate” de „echipaje” din diverse judeţe, fără a se mai respecta repartizarea. Pe teren au apărut masive „supramarcate” şi altele „uitate”, iar pe mai multe grupe de munți, au apărut din abundenţă neconcordanţe între diferitele marcaje, pe teren, şi între situaţia de pe teren şi cea din script.

Problemele au apărut însă la final acțiunii, când raportul de marcare a 744 de trasee (11.830 km), a relevat discrepanțe mari față de realitate.  Astfel, în unele judeţe se declaraseră sute de kilometri de marcaje realizate, deși nu se făcuse absolut nimic. În plus, calitatea marcajelor era vag corespunzătare.

În 1978 s-a decis „să se facă ordine” în situaţia ce ameninţa să iasă de sub control. S-a emis o circulară prin care se stabilea lista oficială a traseelor turistice marcate din România. De asemenea, se preciza că este interzisă marcarea de noi trasee sau modificarea celor existente fără aprobarea Comisiei Centrale de Marcaje.

În consecinţă, în 1979, Comisia de Marcaje a decis să nu se mai deschidă noi trasee, ci să aducă la standarde corespunzătoare cele existente, să se treacă la verificarea tuturor lucrărilor raportate ca fiind efectuate și să se repartizeze fiecare traseu în grija unei unităţi anume – şcoală, Salvamont sau asociaţie turistică.

Sistemul de marcaje, la voia Salvamontului și asociațiilor turistice 

În anii ’80, pionierii s-au ocupat tot mai rar de marcajele turistice, iar această activitate a intrat, tot mai mult, în grija Salvamontului şi a asociaţiilor turistice. Din nefericire, mijloacele erau mai reduse, astfel că rețeaua de marcaje a început să decadă. La această problemă s-a adăugat și tensiunea internă din Comisia Centrală de Marcaje, unde membrii, în loc să se ocupe de marcaje, erau mai preocupați să demonteze concepțiile adversarilor din organizație.

La conducerea Comisiei au fost, prin rotație, două persoane cu idei diferite privind sistemul de marcaje, idei pe care le-au pus în practică, dar care erau revocate după scurt timp de către noul şef de comisie. Pe teren, ordinele contradictorii date de Comisia Centrală de Marcaje s-au reflectat în dezorganizarea reţelei de marcaje din masivul Retezat şi alte câteva masive montane. Disputele membrilor duceau la şteargerea unor marcaje și refacerea celor pe care le modificaseră de curând. Prin urmare, concordanţa dintre hărţile turistice şi realitatea din teren a devenit tot mai redusă.

După căderea comunismului, în primii șapte ani, în ciuda apelurilor asociaţiilor turistice, Ministerul Turismului şi celelalte organe nu au întreprins nici o acțiune pentru a îmbunătăți rețeaua de marcaje din Carpați. Astfel, marcajele turistice montane au devenit „ale nimănui”, nu au mai avut nicio reglementare legală sau autoritate publică de care să aparţină ca finanţare, concepţie, execuţie şi întreţinere.

În perioada 1990-1996, refaceri de marcaje turistice s-au făcut sporadic, de către diferite asociaţii turistice şi alte organizaţii neguvernamentale. Refacerile s-au făcut cu mijloace reduse şi au vizat un procent foarte mic din reţeaua de marcaje din România, iar unele au fost inadecvate – nu se refăceau marcajele principale, ci se modificau.

Din întreaga reţea de marcaje turistice din România, mai puțin de 10% din marcaje erau în stare relativ bună în 1998, iar la standardele legale, sub 1% din trasee, potrivit proiectului RTTMM, redactat de Radu Mititean în august 2002.

 

   Citește și: Pedepse divine și inscripții de mii de ani. Legendele Munților Călimani

 

10b   Citește și: Cum vedea un drumeț Munții Bucegi, în 1930

 

   Citește și: Cum au petrecut militarii români o săptămână pe Ceahlău, înainte de Primul Război Balcanic

 

Comments

comments

4 Responses

  1. Mihai Olenici

    Draga Oana Caloiu, cu un minim de efort = din respect si bun simt,nu de altceva – ai fi putut afla ca e vorba de Siebenbürgischer Karpatenverein [SKV] si nu Sienbenburghiche Carpathen Verein – o aberatie… Cat despre faptul ca la sfarsitul sec. XIX Brasovul nu facea parte din Romania [care, de fapt, era Regatul Romaniei] – asta e o chestiune de educatie elementara. Numa’ zic.

    Răspunde
  2. Iulian Toma

    Din câte știu eu, care-s pasionat de astfel de lucruri, Sienbenburghiche Carpathen Verein apare în majoritatea surselor (cu sau fără cratimă între Carpathen și Verein). Dacă un nene ar fi scris, în cine știe ce catastif, Schalke 04 în loc de Sienbenburghiche Carpathen Verein, ai fi spus că ceea ce a scris autorul articolului este o aberație? Hai să fim mai atenți, înainte să criticăm, la cum ne alegem sursele cu care ne batem în piept.

    Răspunde
  3. Medeea

    Unde a scis de România și Brașov? Poate-s eu obosită și nu văd. Oricum, chiar dacă ar fi scris, o simplă conexiune logică ar fi de ajuns să ne spună că autorul se referă la teritoriul românesc de azi. Istoria marcajelor în România include și Brașovul, indiferent cât de scrupuloși am fi.

    Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*