De la altare, la locuințe ale demonilor. Ce se credea despre munți, în primele religii

Munţii sacri, ai căror vârfuri sunt ”împodobite” de sanctuare ale tuturor tradiţiilor religioase, au fost unul dintre cele mai discutate subiecte ale cultelor lumii, din cele mai vechi timpuri până în prezent.

Ce este muntele? O întrebare pe care și-au pus-o toate religiile lumii. Răspunsurile diferă de la o confesiune la alta, însă un lucru a rămas neschimbat: dacă pământul este bunul oamenilor, atunci muntele este domeniul zeilor. Toate religiile lumii au munții sacri, iar aceștia sunt uneori mitici, asemenea muntelui Meru din religiile indiene, sau muntelui Kaf al islamului mistic, iar alteori sunt reali, asemenea muntelui Fuji Yama din șintoismul japonez, Olimpului din mitologia greacă sau Sinaiului din iudaism.

Același vârf poate fi, însă, venerat de mai multe religii, cum se întâmplă în Tibet cu muntele Kailash. Pentru hinduși, Kailash este paradisul zeului Shiva și al soţiei sale, zeiţa Parvati (nume care înseamnă ”munteancă”). Pentru budiștii tibetani, este locuința divinităților tantrice, iar pentru jainiști este locul unde a primit ”Iluminarea” primul din cei 24 de tîrthankarași , adică ”trecători de văzduh”.

Un asemenea pluralism religios se regăsește și în China. Anumiți munți sacrii, cum ar fi Taishanul sau Wuyshanul, adăpostesc temple budiste, confucianiste sau taoiste. În Orientul Apropiat, muntele Ararat, pe care ar fi ajuns arca lui Noe după Potop, este venerat de creștini, evrei și musulmani.

Pe de altă parte, muntele are funcția de a înălța sufletul și corpul persoanelor înseamnate. Populațiile de la începuturi vedeau în munte punctul de întâlnire a cerului cu pământul, dar și un loc ideal de cult. Cuvântul ”altar” derivă, de altfel, din latinescul ”altus”, care înseamnă ”înalt”. Mai mult, Biserica Catolică spune despre un sfânt canonizat că a fost ”înălțat pe altare”. Nu întâmplător Isus și Mahomed și-au încheiat viața pământească printr-o înălțare la cer dintr-un punct înalt al Ierusalimului, Muntele Măslinilor, în cazul celui dintâi, și domul Stâncii, în cazul celui de-al doilea. Muntele Măslinilor era deja un loc de cult și domul Stâncii, cunoscut și sub numele de Muntele Moria, era un altar de sacrificiu, fiindcă aici Avraam a jertfit un berbec în locul fiului său Isaac, potrivit Vechiului Testament.

Mitologia popoarelor

De fapt, caracterul sacru al acestor munți este stabilit dinainte de apariția religiilor actuale și provine din sistemele primitive de reprezentare ale lumii, pe care le-au stabilit și folosit oamenii. Din punct de vedere etnologic, aceste sisteme au primit numele de ”mitologii” și ele sunt, mai exact, o organizare a modurilor în care oamenii percepeau lumea și se raportau la ea.

Spre exemplu, în Japonia, în munţii sălășluiau kami, adică divinităţile care făceau să curgă apa necesară pentru cultivarea orezului. Mai mult, spiritele strămoşilor urcau pe munţi, unde erau divinizaţi.

Un alt exemplu este muntele Kunlun din China. Pentru taoişti, acest masiv este un spațiu al nemuririi despre care se spune că, pe vârful său, Chan Tao-ling a descoperit două săbii victorioase împotriva spiritelor răului. De acolo, Chan Tao-ling s-a înălţat la cer pe un dragon în cinci culori, după ce a băut elixirul nemuririi.

La arabi, pe vârful din smarald al muntelui Qâf, trăieşte, încă de la începuturile lumii, pasărea mitică Simurgh, izvor de înţelepciune şi de fericire, pentru că acesteia îi este dat să vadă misterul cerurilor divine, potrivit articolului publicat de Gianfranco Ravasi în ”L’Osservatore romano”, din 11 august 2010.

Despre Carpații noștri, avem, încă de pe vremea dacilor, povești mistice dintre cele mai diverse. Autorii antichităţii, Herodot și Strabon, afirmă că strămoşii noştri daci aveau un preot suprem, pe care unii îl asociau cu zeul Zamolxes. Acest preot locuia într-o peşteră din vârful unui munte înalt, numit ”Kcoyaiovov”, pe care istoricii l-ar fi identificat ca fiind muntele Gugu. Mai multe găsiți AICI.

Tot la noi se crede că Munții Călimani erau ”munții ascunși”, un loc pentru ceremonii dacice, iar ”statuile” din complexul 12 Apostoli sunt, de fapt, oameni necredincioși care au fost pedepsiți de Dumnezeu prin pietrificare. Despre aceasta am scris AICI.

Alpinismul a demitizat cele crezute

Istoria alpinismului arată că religia a păstrat, cu modificările aferente, contactul cu înălțimile, dar că multe dintre credințele locale despre zeități sau demoni au dispărut. Astfel, locuitorii din Chamonix erau convinși că demonii locuiau pe muntele blestemat, acesta fiind vechiul nume al Mont Blanc-ului, și că îi omorau pe toți imprudenții care se aventurau acolo. Horace Benedict de Saussure, un savant reprezentativ al Iluminismului, a demontat această credință în secolul al XVIII-lea, prin finanțarea mai multor expediții în masivi francezi.

O dată ce ”demonii” au fost învinși, numeroși preoți și pastori s-au aventurat în cunoașterea frumuseților montane: numele pastorului Coolidge a rămas în epocă, fiind autorul a numeroase premiere în Oisans, sau reverendul Hudson, care a fost unul dintre primii cuceritori ai piscului Cervin. Mai mult, abatele Achille Ratti, viitorul papă Pius al XI-lea, deschide drumuri spre Mont Blanc și spre muntele Rose, după cum susține Odon Vallet în volumul ”Primele religii”.

Citește și: Izvorul Roșu din munții Rodnei: Legendă sângeroasă, sub streașina muntelui