Cum au petrecut militarii români o săptămână pe Ceahlău, înainte de Primul Război Balcanic

O săptămână pe Ceahlău. Ce-ați zice dacă v-aș propune să schimbați, pentru o săptămână, străzile Bucureștiului cu aerul curat în creierii munților? Dar dacă ceilalți drumeți ar fi ofițerii unui regiment?

În 1912, pe când ”Alianța balcanică”, formată din Bulgaria, Muntenegru, Grecia și Serbia, se pregătea să declare război Imperiul Otoman, ofițerii regimentului Mihai Viteazu Nr. 6 mergeau într-o excursie pe Muntele Ceahlău. Călătoria a fost imortalizată, în text și imagini, de către I. Popescu-Bajenaru, în jurnalul de călătorie ”Prin codrii Ceahlăului”, publicat, inițial, în Anuarul Societății Turiștilor Români și mai apoi, în mod distinct, în 1913.

Sub conducerea colonelului Panaitescu, comandantul regimentului, ofițerii au plecat cu trenul, din București până la Brateș, în 20 iunie 1912, și s-au întors în Capitală 6 zile mai târziu. Peisajele cu pădurile arse din Poiana Sură, mâncarea de la Brateș și cazarea ofițerilor la schitul Durău sunt doar câteva dintre întâmplările pe care autorul jurnalului de călătorie le evocă.

eMunte.ro vă reproduce câteva dintre pasajele semnificative ale cărții:

Pe valea Tarcăului

Cascadele de ape ce-și trimeteau spumele în valurile grăbite ale Tarcăului, copacii – rupți de furtuni, uscați de soare și jupuiți de vreme – răsturnați peste tot locul, pietroaele uriașe cari răsăriau în albia râului spumos, răcoarea vremii, posomoreala cerului, producea în sufletele noastre cele mai felurite simțiri.

La masă, în Brateș

Cu toții o pornirăm întins spre sala de mâncare. Totul era gata. Mâncarăm împărătește. Toți Brătășenii par’că se înțeleseseră să ne înconjoare cu atâta grijă și bunăvoință în cât să nu-i mai putem uita niciodată. D-nu Pitaru, șeful infirmeriei locale a societății Göetz și cumnat al d-lui sublocotenent Pintea – cheia excursiunii – era cu adevărat sufletul întregii rândueli făcute pentru minunata noastră primire.

Buna dispoziție a tuturor făcu să se scurgă vremea cu atâta repeziciune încât nici nu băgaserăm de seamă că ne apucase ora patru stând la vorbă. Ne luarăm, fiecare, calabalâcul, și-l cărarăm pe la gazdele noastre. De acum, aveam de mers mai mult pe jos. Fiecare aveam câte un ciomag cu bold de fier la vârf; numai d-nul profesor Maior nu vru cu nici un chip să se deslipească de bastonul său din București. După ce ne luarăm bun rămas dela Brătășenii pornirăm spre inima munților Neamțului.

   Citește și: FOTO: Cum s-a transformat Cabana Omu de-a lungul timpului

Pe valea Aței

Cum ajunserăm la vărsarea râulețului Ața în Tarcău, lăsarăm albia Tarcăului să-și urmeze cursul său; iar noi o cotirăm la stânga, pe valea Aței. Mergeam cu toții, mai mult tăcuți. Când și când, răsăria din Iungul șirului câte-o vorbă, câte-o glumă, câte-o întrebare. Mai multe râmâturi de porci mistreți, presărate în calea noastră, făcură pe unii să-și pipăie revolverele. Albia Aței nu e largă. Din pricina capricioaselor șerpuituri ale șuvoiului de apă ce-i urla în fund, călătorul se vede nevoit, mai la fiecare pas, să treacă depe un mal pe altul, fie pe câte-o bârnă așezată din mal în mal, fie pe câte un pod ce amenință a se prăbuși în fundul văiei cu trecător cu tot. Mai toți luară câte-o bae fără voe. Răcoreala din ciubote par’că ne mai învioră căci ne dete prilejul unui șir de glume pe seama căderilor noastre în Ața. Cu adevărat, par’că… ne trăsese ața… unul după altul. La ora unu fără un sfert am început adevăratul urcuș pe piciorul muntelui Preluca.

La stână

Depe culmea muntelui. Părea c’am fi vrut s’o luăm cu asalt. Locuința ciobanilor era construită din bârne de brad. Prin pereții celor două încăperi fluera vântul ca la el acasă. În lăuntru ne aștepta un foc strașnic. Înghețatele și plouatele noastre mădulare aveau în sfârșit prilejul să se mai desmorțească oleacă la dogoarea flăcărilor. Imbucam de zor, când din mămăligă, când din brânza de burduf. Apa limpede și rece din bota ciobănească mi se părea de o mie de ori mai gustoasă decât purtată în ciubote. La trei și un sfert, eram gata de drum. Nu departe de stână ne întâmpină o droae de cai frumoși și voinici. Erau ai Domeniului Coroanei semn că intram pe pământul altor stăpâni.

Spre piscul munților, cu funicularul

Panta ce ne rămânea în urma părea ca o prăpastie sub picioarele noastre, iar noi păream suspendați deasupra ei (în funicular – n.r). Pe deasupra câteunei văi, sau pe deasupra albiei câteunui pârâiaș rătăcit prin sfârcurile munților, simțiam că viața ne-ar fi fost și mai în primejdie dacă s’ar fi întâmplat vreun accident în astfel de locuri. Până am ajuns sus, pe vârful muntelui, par’că – vorba bătrânească – a fost o mie de ani. Când panta se netezi de-abinelea grija începu a mi-se mai risipi. Când pusei piciorul iarăș pe pământ, fusei cu adevărat sigur că viața mea nu mai atârnă de capriciile unei funii de sârmă. Spre Bistra am pornit-o pe jos, căci mecanicul nu se încumetă a ne garanta soliditatea funiei ce servia această panta, fiind veche și ruginită mai pe dearândul. Ni s’a spus că depărtarea până la cantina din Bistra nu era mai mare de opt sute de metri, așa că o puteam face pe jos. In sfârșit la orele douăsprezece și zece minute sosirăm.

   Citește și: Iubitor de munte în urmă cu 100 de ani: sfaturi și note de călătorie

La cantina din Bistra

Domnul Pavel Chihaia, stăpânul cantinei, în loc să fie un om potrivit sălbăticiei codrilor unde negustorea, era, dimpotrivă de o voioșie neîntrecută. Era un nesecat isvor de glume și de ghidușii pline de mult duh. Atâta veselie și atâta cuviință am găsit în acest negustor răsleț din fundăturile munților Neamțului cum de multe-ori nu găsești nici la negustorii din inima târgurilor celor mai de frunte.

Sosi dinspre Poiana Sură și trenul ce avea să ne ducă până în apropierea Ceahlăului. Aflarăm că întârzierea sa – căci sosise cu întârziere – se datora ruperii osiei unui vagon. Pe la orele trei se începură pregătirile pentru rânduirea trenului și a vagonetelor ce urmau să pornească împreună cu noi.

Spre Poiana Sură

Mai aveam un crâmpei bun de mers cu trenul. La trei și douăzeci pornirăm dela Bistra. Această plimbare cu trenul fu tot așa de minunată și plăcută ca și cele din nainte. Minuni de priveliști se răsfățau: în dreapta, în stânga, în față, în urmă, în toate părțile. Ochii noștri nu se mai săturau privind. Verdele brazilor, prăpăstiile munților, cristalinul izvoarelor, strălucirea soarelui, vâjâitul apelor: toate, toate te fermecau. Dela un cârd de vreme ajunserăm, tot mergând, printre niște munți pe unde odinioară, focul  pârjolise păduri întregi. Cercetând, aflai că în urmă cu vreo cinci-șase ani, un foc năprasnic doborâse copaci uriași și desbrăcase falnicii munți de verdeața lor cea plină de viață. Focul, se spune că luase naștere din Transilvania și că pătrunsese și la noi fără să ție seamă de somațiile de oprire ale grănicerilor. Se vede că fusese pârjol mare, căci ni-se urîse de când mergeam cu trenul prin zona pârjolită. Când ne-am dat jos în valea Poienei Sure, încă nu se sfârșise cu stârvurile pârlite ale brazilor rămași în picioare, fără viață, din vremea incendiului.

   Citește și: Cum a fost realizat un film documentar în Munții Bucegi, în 1930

Pe culmile Pietrei Sure

Privit de jos, din vale, vârful Piatra-Sură, ce ține de masivul Ceahlău, se înălța în toată măreția sa. În stânga un munte aproape sterp, al cărui nume nu l-am putut afla, la dreapta: panta domoală a muntelui Butca Neagră, acoperită până’n creștet cu veșnicul verde al bradului, iar între ele: prelungirea văiei Poiana Sură; iar sus, în împărăția norilor, ca niște turnuri de cetate, răsfățându-se în bătaia soarelui: vârfurile ascuțite ale masivului Ceahlău, dintre cari cel mai înalt și mai ascuțit în acest capăt al bătrânului Pion era Piatra Sură. Atât de mult mi-a plăcut această priveliște, încât rămăsei de ceată, ca s’o schițez pe carnetul meu de călător, de oarece fotograful nostru terminase plăcile de sticlă pe cari le luase la plecarea sa din Bicaz.

Mă văzui silit dar să-i ajung din urmă pe tovarăși, căci altfel ași fi fost amenințat să le pierd urma, de oarece începuseră a se afunda în desișul pădurii din poalele muntelui Butca Neagră. Pe unde o luaserăm noi, poteci nu prea se zăriau. Călăuza noastră mergea în frunte, alături de d-nu sublocotenent Pântea care-l ținea de scurt ca să nu ne facă să rătăcim drumul. Nu începuserăm  urcușurile bine și simțirăm nevoia popasurilor cât mai dese. Dela un cârd de vreme lăsarăm și umbra de poteci pe care porniserăm și o luarăm otova prin hălăciuga de crăci, peste buștenii putregăiți – doborâți de furtuni din cine știe ce vremuri – călcând la voia întâmplării, când în gol, când pe câte o piatră ce o lua la goană de sub picioarele noastre.

Poporul începu să murmure, mai ales când văzu că drumul pe care o luaserăm era cât p”aci să ne întoarcă iarăș la locul de unde plecaserăm. Tot cotind, tot urcând, ba alunecând, ba târându-ne, ori mergând deabușilea: sosirăm lângă peretele stâncos al vârfului Pietrei Sure. Aci, făcurăm un popas mai lung. Panta prăpăstioasă ce se deschidea la picioarele noastre ne înfioră. Peretele drept ce se înălța dela noi în sus ne îngrozia. Bolovanii de stâncă prinși din loc în loc pe peretele pietros al muntelui și lipiți par’că numai cu mușchiul care de veacuri, crescuse la încheieturilor lor, ni se părea că stăteau gata să se deslipească de stânca uriașă sub care ne odihniam și să se prăbușească peste noi.

Când să ne apropiem de coama ce începea din Piatra Sură și mergea spre cel mai ridicat punct al Ceahlăului – Pionul – mai făcurăm un popas lung. Aci, predominam cu privirea toată panorama munților ce-și înălțau coamele în largul zării noastre. La spate aveam stânca cenușie, ce se ridică dreaptă spre nori, a Pietrei Sure; în vale, în jos, îți ameția privirile panta prăpăstioasă ce dădea în Poiana Sură, presărată din loc în loc cu câte un un pui de brad, pantă pe care, când am privit-o de sus ne-am minunat cum am putut-o urca: avea o aplecătură încât abia te puteai ține pe brânci urcând-o.

Câtă teamă n’am simțit urcând povârnișul repede al acestei prăpăstii, câte pietre nu ne-au alunecat de sub picioare, mergând vâjâind până în valea depărtată, câți copaci n’am desrădăcinat agățându-ne de ei, fie când alunecam, fie când vroiam să scurtăm drumul cu încă un pas spre culmea Pietrei Sure! Dar, în schimb, acum ne desfătam privirea peste culmi și văi, uitând neajunsurile întâmpinate în lungul urcușului. Până la culmea muntelui, nu mai merserăm mult.

La ora patru și douăzeci de minute, porniserăm din valea Poienii Sure la cinci și jumătate, ne-ajutase Dumnezeu de sosiserăm pe culmea muntelui. Cu câtă mulțumire priviam valea din ceastălaltă parte a culmii! Mai de-aberbeleacul, mai pe spate, când strecurându-mă pe sub trunchiurile copacilor doborâți jos de vreme, când luând-o de-a lungul sau de-a curmezișul lor, mai cățărându-mă de-o cracă, mai isbindu-mă de alta, ori alunecând de-a vălătucul după vreo piatră ce-mi fugia de sub picioare, cu chiu cu vai prinsei depe urmă pe călăuză. Pădurile prin cari mergeam acum nu mai fuseseră exploatate. Numai copacii – foarte numeroși – căzuți de-a lungul și de-a curmezișul pădurii ne stânjeniau. Cămășile ne erau leoarcă de nădușeală, totuș nu ne sinchiseam: mergeam cu grabă, căci se apropia noaptea.

Masivul Ceahlău și legendele lui

Dete Dumnezeu de ieșirăm, în sfârșit, iarăș la loc liber. Astădată, lanțul Ceahlăului se ridică măreț în fața noastră, în toată splendoarea lui. Din talpa poienei în care pătrunseserăm, se înălță drept ca un perete lanțul de stânci uriașe ce formează catena Ceahlăului. Ca o cunună sălbatecă se ridicau aproape în tot lungul masivului, năprasnicele țuguiuri de piatră ce-i dădeau acea formă bizară când erau privite din depărtare. Par’c’ar fi fost un grilaj gigantic, presărat cu colți de stâncă ascuțiți de vreun uriaș ce-și va fi avut palate dincolo de nepătrunsul zid de piară. Brazi singurateci, semănați de întâmplare la subțioara vreunei stânci lipite de peretele muntelui, păreau din depărtare ca niște fire de pae. Din puzderia de nori ce se plimbau în juru-i, se ridică falnică «Panaghia» sau «Stânca Fecioarei» înălțându-se întocmai ca o piramidă măreață pe vârful căreia nu s-a odihnit decât vulturul și de fruntea căreia nu s’a atins decât suflarea vântului și stropii ploaiei. Credința localnicilor este că duhurile ce sălășluesc  pe acest vârf necălcat de picior omenesc au puterea suprafirească de a risipi norii și a schimba timpul.

Schitul Durău

Scoborâșul fu mai repede, dar și mai obositor. În goană, ca să sosim mai degrabă în vale, nu ne mai uitam pe unde călcam. Mergeam otova; ba nici chiar de cărări nu ne mai țineam. Geana de întunerec ce se revărsase peste munți începu a se îngroșa. Noaptea își întinsese lințoliul ei întunecos peste întreaga Fire. Unchiașul ce ne călăuzia îmi spusese că prin partea locului, deseori, se întâmpla de ies înaintea oamenilor, răsărind ca din pământ, câte-o namilă de urs de te bagă’n sperieți; și poate să aibă orbul găinilor ca să-i scapi din labe.

Nu prea mă încumetam să pot duce o luptă c”un urs, numai cu revolverul, totuș îl scosei din buzunar. Mi se părea că din toate părțile în spre mine tot soiul de lighioane, mă gândiam că de-o veni vreun porc mistreț, mă voiu cățăra în arborii cei mai înalți. Mă întrebam însă, ce m’aș fi făcut când ar fi dat peste mine vreun urs? Îmi făceam planul că, și de urs, tot în vreun copac mi-aș fi putut afla mântuirea. Dar de teamă ca să n’o pățesc zisei mai bine, Doamne, ferește-mă de jigăniile pădurilor! Nu doresc nimănui dintre cetitori, starea sufletească în care mă găsiam eu în acele clipe. Singur; întunerec besnă; vâjâitul pârâului să tot ți-se pară că sunt pași de fiare; toate umbrele ce ți-se năzăriau, să crezi că-s tălhari de codru ce-ți pândesc punga și viața! Brr…: par’că mă cutremur iarăș! Câteva licărituri de lumină ne vestiră că schitul nu mai era departe.

La porțile bătrânului Durău fuserăm întâmpinați de câțiva călugări. Ca să ne facem datoria de creștini, a doua zi ne duserăm și la biserică.  Dela biserică, ne întorserăm iarăși în mănăstire, unde ne făcurăm catabalâcul și-l pornirăm la vagoane.

Comments

comments