Cum a cucerit o prințesă româncă, în 1855, Vârful Monch din Alpii Bernezi

În secolul XIX, societatea aristocratică fusese cucerită de inteligența, frumusețea și curajul unei prințese românce. Dora D`Istria, pe numele său real Elena Ghica, s-a născut în Bucureşti, la 3 februarie 1828, fiind prima dintre cei cinci copii ai banului Mihalache Ghica şi nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica.

Dacă intervențiile sale din politica rusească (a fost căsătorită cu ofițerul rus Alexandr Kolțov Masalski) au fost contracarate prin biciuirea tinerei la Prefectura din Sankt Petersburg, îndârjirea sa în cucerirea vârfului Monch a făcut-o să intre în istorie drept una dintre primele femei alpiniste ale Europei.

În primăvara lui 1855, Elena Ghica a decis să plece în Occident cu scopul de a-și expune planurile umanitare și viziunile progresiste. Pentru a părăsi tărâmurile rusești, prințesa a susținut că asprul climat petersburghez îi șubrezește sănătatea. Părăsind cetatea, Dora D`Istria s-a stabilit temporar în Elveția, unde avea să scrie istorie. Pe de o parte, a publicat o serie de scrieri feministe, iar pe de altă parte, a realizat o premieră în alpinismul vremii.

Plănuirea expediției

La scurt timp de la stabilirea în Elveția, Elena Ghica își anunță cercul de prieteni că vrea să ajungă pe vârful Monch și că are nevoie de ajutor pentru a-și îndeplini visul. Prietenii săi fie au crezut că bravează, fie au încercat să o convingă că o asemenea expediție este irealizabilă.

”Îngrijorarea lor a crescut în clipa în care au aflat că a expediat scrisori prin care solicita să i se înfățișeze cei mai pricepuți ghizi din satele din împrejurimi. Totuși, mai credeau că, odată sosiți, ghizii îi vor arăta pericolele la care se expune și că, măcar atunci, va abandona”, povestește Valentin Borda în volumul ”Hronic pe Glob” din 1983.

Ca să o descurajeze, unul dintre confidenții prințesei Ghica i-a adus în camera hotelului tot soiul de cărți cu întâmplări tragice din timpul escaladărilor anterioare și i le citea româncei, însă nu s-a lăsat înduplecată. Astfel, confidentul său ”i-a procurat contesei costum special pentru astfel de împrejurare – pantaloni de lână cu dungi albe și negre, haină lungă până la genunchi, cu nasturi, pălărie rotundă de fetru, asemănătoare celor purtate de oamenii de munte, cizme largi – ”, potrivit descrierilor oferite de Borda. De asemenea, Elena Ghica a primit și o pereche de ochelari cu lentile albastre, pentru situația în care, ajunsă la mare altitudine printre nămeți, să nu ”orbească” din cauza reflexelor orbitoare ale zăpezii.

După aceea, Elena Ghica a discutat cu patru ghizi, Pierre Bohren, Jean Almer, John Jaun de Meyringen și Ulrich Lauener de Lauterbrunnen, despre chestiuni referitoare la traseu, la starea vremii și a stabilit că, alături de ei, pe munte vor urca și patru ajutoare, cu misiunea de a căra alimentele, scările, corzile și hârlețele.

Furtună și pâlcuri de spini

Pe 8 iunie 1855, Elena Ghica a plecat din Interlaken spre Grindelwald, hotărâtă să urce Alpii cu orice preț. Însă vremea făcea ravagii pe crestele munților, astfel că a fost nevoită să aștepte, după cum a povestit în cartea pe care a scris-o post-expediție, ”La Suisse allemande”.

”Când călătorii au pătruns între stâncile munților, deasupra lor s-a pornit canonada fulgerelor și tunetelor. Vântul sufla în rafale, că arborii de pe înălțimi abia se mai țineau în rădăcini. Spectacolul, în noaptea căzând neagră ca smoala, i se părea româncei sublim. Îi amintea de dezlănțuiri similare ale naturii, din munții Valahiei”, mai amintește Borda.

Deși furtuna s-a liniștit în noaptea de 8 spre 9 iunie, drumeții au așteptat până pe 10 iunie să înceapă ascensiunea. În acea duminică, soarele strălucea pe cer ”ca niciodată parcă”, iar culmile Schreckhorn, Eiger și Vieschorn îi copleșeau cu măreția lor.

În urcușul de ghețar, ghizii au lăsat-o pe Elena Ghica la conducerea grupului, convinși de siguranța de deplasare a româncei. După ce au trecut de ”marea de gheață”, aventuroșii au înfruntat pantele abrupte ale Zagenbergului.

”La un moment dat, alpiniștii au ajuns în mijlocul unui deșert de stânci. Săreau peste blocurile de piatră ascuțite având, în stânga lor, vârfurile înzăpezite. Urcușul devenea din ce în ce mai greu. Din când în când, pentru a înainta, se târau în patru labe ori, dimpotrivă, trebuiau să sară de pe o piatră pe alta. Ca să nu cadă, mai ales când nu se găseau în rocă fisuri pentru sprijin, se prindeau, cu mâinile, de pâlcurile de spini întâlnite, ca printr-o minune, în cale. Din cauza înțepăturilor, din palme li se scurgeau picături de sânge…”, mai este notat în capitolul ”Stegul Valahiei pe înălțimile Alpilor”.

La ora 18, drumeții au făcut un popas mai lung, iar pentru a scăpa de frig au făcut un foc, la flăcările căruia au fiert ceai din flori de rhododendron și ienupăr. O oră mai târziu, au reluat drumul către o grotă din apropiere, unde urmau să înnopteze, feriți de pericolul avalanșelor, de vânt și de frigul ce se lăsa odată cu întunericul.

În grotă, Elena Ghica a fost îndemnată să se odihnească, însă prințesa nu a putut adormi, fascinată de experiența ieșită din comun pe care avea privilegiul să o trăiască. A rămas trează alături de bărbați, bând cafea și fredonând arii populare elevețiene.

Dorință prea puternică

Către ora trei dimineața, grupul a luat-o din loc, cu ghizii Jaun, Almer și Lauener făcând potecă prin stratul gros de zăpadă. Însă, cu fiecare metru al urcușului, aerul se rarefia și puterile începeau să o părăsească pe Elena Ghica. La un moment dat, când prințesa s-a aplecat după un bulgăre de zăpadă pentru a-și potoli setea, din gură i s-a prelins un fir de sânge. Elena nu a cedat, dorința sa de a ajunge pe vârful Monch era prea puternică.

În 11 iunie 1855, la ora 10, grupul s-a oprit la poalele vârfului Monch și a încercat să o convingă pe Elena Ghica să se întoarcă din drum, fiindcă vremea prevestea o furtună puternică.

Cu toate acestea, îndârjirea prințesei i-au purtat pe drumeți, în zigzag, pe pantele abrupte, încă cinci ore. La ora 15, cei nouă temerari au atins vârful, iar steagul, pe care era brodat numele țării atât de dragi Elenei, ”Valahia”, a fost înfipt la 4.105 de metri altitudine.

Ascensiunea Dorei D`Istria a fost o premieră pentru că traseul era parcurs, pentru prima dată, pe versantul grindelwaldez. Elena Ghica a fost a treia femeie care a ajuns pe un vârf din Alpi, fiind precedată de Maria Paradis (1808) și de Henriette d’Angeville (1838).

Citește și: FOTO. Cum arătau corturile drumeților în urmă cu 130 de ani