Care erau "cele mai frumoase drumuri din țară" la începutul secolului XX

Pe meleagurile românești, drumețiile montane au început să fie practicate, din ce în ce mai des, abia de la începutul secolului XX. Însă cuvintele de laudă despre crestele carpatine s-au răspândit cu rapiditate, astfel că, în perioada interbelică, nu puțini erau străinii care ne colindau munții, în căutarea splendorilor atât de mult povestite.

În anii 1900, străbaterea Carpațiilor se făcea cu ajutorul ciobanilor, ”cu participare mai curând literară și aristocratică, prin Bucegi, pe la Iezerul și Păpușa, cu expediții mai rare până la Negoiu sau la Mândra”. Curând, construirea de adăposturi a devenit tot mai stringentă, deoarece iubitorii de munte profitau de fiecare duminică să urce pe potecile accidentate.

Despre aceste drumeții relata și scriitorul Emanoil Bucuța, în septembrie 1938, în revista ”Natura”. Fostul redactor al revistei ”Boabe de grâu” nota că cele mai importante drumeții ar trebui să fie în munții Bucegi, dar în zone diferite, în funcție de pasiunile fiecărui călător.

”Pentru iubitorii de lume și de înlesniri de viață, un popas firesc și un model de centru turistic însemna Sinaia, cu Castelul Peleș, cu mănăstirea Spătarului Cantacuzino, cu drumurile prin pădure. În jurul ei au prins a crește, spre Miază-Noapte, Poiana Țapului, Buștenii, Azuga, Predealul, iar spre Miază-Zi Comarnicul și Breaza. Pentru iubitorii de singurătate și de cățărări, munții își ridicau la margine, ca o amintire de fiecare zi, piscurile cu nume pline de răsunet, Vârful cu dor și Piatra Arsă, Jepii și Caraimanul, Omul, departe și ascuns, deasupra obâșiei Ialomiței și a țării Ardealului. Peștera Ialomiței era pentru toată această lume, ca o lozincă, după care se recunoștea o ceată de inițiați”, scria Bucuța în articolul care deschidea numărul 9 al revistei ”Natura”.

Un al doilea drum căutat de străini, încă de la începuturile drumețiilor prin Carpați, era în apropiere de valea Bistriței și cuprindea, obligatoriu, masivul Ceahlău.

”Moldovenii, mai mult decât Muntenii, își aveau muntele lor sfânt, Ceahlăul, care stătea, nu numai de piatră și de nori în masivul Carpaților răsăriteni, dar și de duioșie și de închinare în foile literaturii și în inimile oamenilor. Locurile de popas era salbele de mânăstiri: Neamțu și Secu și Văratecul. Atâția le cercetau, duși cu o trăsurică ușoară pe șoseluțe cotite sau trecând deadreptul cu piciorul peste râuri și peste culmi. Alții îndrăsneau să ajungă pe la Durău și mai departe până la vârful de piatră albă al muntelui munților moldovenești, de unde se vede sticlind în zile senine Nistrul, și care este așezat ca un înalt turn de pază pentru toată țara Moldovei. Eu l-am văzut odată mai dela Miază-Noapte din spatele Rarăului Bucovinean, printre Inău și piscurile care încep dela el și se lasă spre Dunăre, ca niște trepte al unei scări de uriaș. Era în zorii de zi ai unei veri fericite. Carpații erau încă albaștri închis, plin de noapte. Am întrebat mirat de singura lumină care se aprinsese și licărea pe o muche din ei, ca și cum s’ar fi păstrat așa din ajun sau era întâiul vestitor al soarelui, nevăzut încă pentru noi și pentru ceilalți munți, și mi s’a răspuns de tovarășul meu cu numele lui răsunător cât toată istoria Moldovei. Ași fi îngenunchiat, dacă nu mă sfiam de omul aspru și străin de alături”, amintea redactorul.

Despre carpatismul din munții Apuseni, Bucuța relatează apariția a tot mai multe case de adăpost și drumuri montane, populate de tineretul universitar clujean. De asemenea, scriitorul descrie și că, la 20 de ani de la Marea Unire, în toată Transilvania se vorbea românește.

”Transilvania ne-a întregit, întâi, priveliștea noastră de munte. Carpații și-au căpătat deodată o a doua lor față. Dinspre partea Moldovei ni s’au deschis Valea Mureșului și a Oltului cu cheile vijelioase ale Bicazului și Lacul Roșu, cam la mijlocul lor. Țara Săcuilor a fost năvălită de această undă de turism, care-i aduce în sărăcia ei oarecare bună stare și în închiderea în care trăește ca un îngrășământ de viață românească. Dinspre partea Munteniei și Olteniei, munții Brașovului, munții Făgărașului și munții Retezatul ne-au primit ca pe niște oaspeți de mult așteptați. Nu se mai vorbește românește numai la stâne, ca altă dată. Munții au învățat să vorbească din nou românește. Era o limbă de care și-au adus numai decât aminte”, mai spunea Bucuța în articolul denumit ”Cele mai frumoase drumuri din țară”.

Citește și: Cabana Urlea: O proprietate privată, devastată de timp și nepăsare