Alpinismul clasic este pe moarte. Ce spune Reinhold Messner

Într-un interviu recent, celebrul alpinist Reinhold Messner, primul care a reușit să urce pe toți cei 14 optmiari, și a făcut-o și fără să apeleze la oxigen suplimentar, a declarat că ”alpinismul său” a murit. El nu s-a referit la eșecul său personal ca alpinist, căci ar fi fost de-a dreptul bizar să facă asta, și nici la teribilul articol ”Eșecurile” al lui Gian Piero Motti din 1972. El vorbește, însă, despre un anumit tip de alpinism: cel de explorare, aflat în căutarea unor lucruri noi.

Se spune că s-a inventat, deja, totul. Cu toate acestea, orice invenție, pentru a fi realizată, pornește de la lucrurile deja existente, apoi, prin ruperea unor bariere și a unor canoane și cu ajutorul inteligenței, creativității și determinării, la acele lucruri se adaugă ceva nou. În fiecare an apar noi și noi invenții, deci ne aflăm departe de perioada în care nu se mai poate inventa nimic.

Corolar, pământul este departe de a fi fost descoperit, cu toate tainele sale, iar munții, nici atât. Messner nu lasă loc interpretărilor. Alpinismul său și cel al lui Bonatti, Maestri și al altor alpiniști și exploratori de top din anii ’50, ’60 sau ’70 a eșuat. Totodată, acel tip de alpinism de explorare a eșuat și în a inspira generațiile următoare și a le oferi un imbold pentru abordarea unor noi idei și descoperirea unor rute noi.

Motivul pare simplu: timpurile se schimbă. Progresul tehnic și inventarea unor noi echipamente și materiale pentru echipamente le-au permis unor alpiniști mai puțin talentați și experimentați să ajungă acolo unde, în mod normal, n-ar fi putut păși. Acest lucru a dus la creșterea popularătiții munților considerați ca fiind foarte dificili în urmă cu 50 de ani și dat naștere goanei după recorduri. Everestul, Shisha Pangma sau Cho Oyu au început să fie considerați niște munți relativ accesibili pentru alpiniștii bine pregătiți, cel puțin în comparație cu alți optmiari, precum Annapurna sau K2. Cu toate acestea, cifrele ne contrazic, iar când muntele se dezlănțuie, înghite nu doar alpiniștii mai puțin experimentați, ci și nume de top.

Un alt motiv pentru care alpinismul de explorare pare să-și dea ultima suflare ține de situația geopolitică mondială. Munții considerați odinioară ca fiind cei mai dificili se află în state caracterizate, în general, prin stabilitate politică și militară. Însă războiul, epidemiile, terorismul și ”mișcarea” frontierelor fac mult mai inaccesibili o serie de munți care mai au secrete de dezvăluit. Afganistanul lui Chatwin, o legendă pentru mulți alpiniști din anii ’60 și ’70, a devenit una dintre cele mai periculoase țări din lume. Algeria, cu fascinantele sale trasee din masivul Hoggar, a devenit un fief al teroriștilor și terenul perfect de joacă pentru islamiștii extremiști, dovadă fiind răpirea și decapitarea, la sfârșitul lunii septembrie, a alpinistului francez Herve Gourdel.

Într-o lume destul de instabilă, descoperirea unor noi rute a devenit mai puțin importantă. În plus, alpiniștii au nevoie de reușite răsunătoare pentru ca sponsorii să aibă încredere în ei. Pe oameni nu-i interesează parcurgerea unei noi rute din Hangshu, în Himalaya Indiană, ci îi interesează o expediție pe un optmiar. A început goana după recorduri pe cei mai renumiți munți. Oamenii nu au auzit de Kishtwar Kailash, de 6.451 m, ci de K2, Shisha Pangma sau, evident, Everest. Banii își spun cuvântul, sponsorii sunt esențiali, iar mass-media lucrează așa cum știm cu toții că o face: după regula traficului și a popularității. Iar pentru această situație nu sunt vinovați alpiniștii. Ei doar vor să fie pe munte, la mii de metri altitudine. Însă legile banilor, ale vizibilității și ale funcționării mass-media își spun cuvântul.

Pe Messner l-ar putea contrazice o serie de alpiniști și exploratori cu realizări deosebite în ultimii ani. Însă tendința în alpinismul zilelor noastre pare să fie cea la care s-a referit el: perioada romantică a alpinismului este pe moarte.

Citește și: Vrem, în programa școlară, educație montană și educație sexuală