Modelate în gresie de forţa vantului si perseverenţa ploilor, stâncile din munții Obcina Mare adăpostesc povești fascinante și violente, deopotrivă, dar din care nu au mai rămas decât plânsetele și gemetele ce se aud la ceas de sărbătoare.

Despre ”Pietrele Muierilor” din apropiere de Solca mulți ar putea spune că sunt doar niște forme de relief deosebite prin înălțimea lor, fiind situate la altitudinea de 900 de metri. Frumosul lor stă însă nu în aspect, deși priveliștea e de-a dreptul hipnotizantă, ci în cele două legende care pretind, fiecare, că au dat denumirea stâncilor magice, ce par a se depărta tot mai mult de pașii celor grăbiți să le atingă.

Primul document în care apar ”Pietrele Muierilor” este un uric (act de proprietate veșnică sau de donație acordat cuiva în trecut) din 6 august 1583, prin care Petru Movilă Vodă stabilește hotarele mănăstirii Suceviţa: ”opcina la Piatra Femeilor şi, de acolo, la Dealul Vulturilor, la capătul Somi şi opcina la Dealul Solcin, şi iarăşi opcina, până unde se întâlneşte cu drumul slatinii şi, de acolo, tufişul la capătul pârâului şi tot drumul Olhoveţului, unde iese drumul din pădure, la colţul lui Jurj”.

Femeile ucise în luptele cu tătarii

Cea mai veche legendă despre ”Pietrele Muierilor” spune că, în perioada Evului Mediu, Solca urma sa fie atacată de tătari. Realitatea este că, într-adevăr, până în 1717, hoardele mongole au cotropit ceea ce astăzi este pământ românesc în repetate rânduri. Însă locuitorii au primit veste de venirea hoardei mongole și s-au pregătit să respingă atacul. Astfel, cei apți de luptă s-au ascuns pe dealurile din împrejurimile satului, în timp ce femeile, copiii și bătrânii s-au refugiat în stâncile mai de la apus. Tătarii au fost luați prin surprindere de localnicii ascunși pe Dealul lui Vodă și s-au dispersat în grupuri mai mici, dintre care unul a ajuns la ascunzișul femeilor. Legenda susține că femeile i-au ”întâmpinat” pe tătari cu pietre și săgeți. Din luptă, au pierit atât cotropitori, cât și numeroase femei, de unde și numele dat locului de luptă: ”Pietrele Muierilor”. În noaptea de Sfântul Dumitru, femeile căzute în lupta cu tătarii apar în locul pieirii cu părul despletit şi ţipând de se răsună munţii şi văile.

Folcloristul Simeon Florea Marian (1847-1907) a aflat această legendă într-una din campaniile sale de culegere de folclor și a povestit-o astfel:

”Când cugetau ei (locuitorii din Solca – n.r.) că vor avea parte de ceva linişte şi nime´ nu-i va mai călca ceva vreme, tocmai atunci se treziră deodată cu vestea că tătarii, câtă frunză şi iarbă, au trecut râul Suceava pe la Gura Solcăi şi, apucând pe pârâul Solca în sus, se îndreaptă spre dânşii. Solcanii, ştiind prea bine cine-s tătarii şi ce sunt ei în stare să facă, îndată s-au adunat la un loc şi, înarmându-se care cu ce a putut şi cum a putut, porniră înaintea lor ca să se lupte cu dânşii, să-i împingă îndărăt de unde-au venit şi să-şi scape gospodăriile. Pe femei, pe bătrâni şi pe copii îi trimiseră pe Solca în sus spre munţi, să se ascundă prin păduri şi prin grote până va trece urgia. Muierile nu stătură mult pe gânduri ci, cum spuseseră bărbaţii lor luară pruncii ba după fuste, ba în braţe, apucară ceva merinde şi se porniră pe apa Solcăi în sus. (…)

Tătarii, văzându-se înconjuraţi şi bătuţi din două părţi (pe de o parte, din Dealul Coman şi din aşezăturile Slatinei Mari, iar pe de altă parte de sub Dealul lui Vodă – n.r.) pe neaşteptate şi neştiind câţi sunt de mulţi românii, nu se puseră multă vreme împotrivă ci o luară la sănătoasa pe valea Solcăi în sus, pe unde o luaseră muierile mai ´nainte; gândind că, dacă se ascund în munţi, vor scăpa mai lesne de urmăritori. Dar se înşelară amarnic.

Muierile mai sprintene şi mai inimoase, căţărate pe vârfurile stâncilor, cum îi văzură pe tătari apropiindu-se de locul unde-şi adăpostiseră copiii, începură în spaima şi groaza lor cea mare, a ţipa de se clocoteau văile de prin prejur şi a-i întâmpina c-o ploaie de pietre şi stânci pe cari le răsturnau şi le aruncau asupra lor. Tătarii, vîzându-se împresuraţi şi striviţi încă şi mai tare decât în vale, s-au spăimântat aşa de tare că au fugit care încotro nemaiţinând sama de nimică alta decât să-şi scape pielea, trecându-le pe dată bucuria să prade. (…)

Şi aşa scăpară românii solcani, de astă dată, de tătari!… Şi de când au fost muierile lor ascunse printre pietrele, de pe vârful cărora s-au luptat ele cu tătarii, de atunci se numesc pietrele acelea Pietrele Muierilor. Şi tot de atunci, se zice că, uneori, noaptea, se văd mai multe muieri, alergând încolo şi încoace printre dânsele, cu capul despletit, cu părul zburând în aer şi ţipând de se răsună munţii şi văile de prin împrejurime. Se vede că acestea sunt ştimele muierilor care au căzut în luptă cu tătarii”, potrivit Dragusanul.ro.

Haiducul Ioan Darie și comoara sa

Tot folcloristul Simeon Florea Marian mai culege, alături de Iraclie Porumbescu, și legenda haiducului mărginean Ioan Darie, care, potrivit surselor, se împrietenise în vara lui 1814 cu tatăl lui Iraclie, Tănase Golembiovschi din Suceviţa.

Legenda spune că haiducul se ascunderea de potere în stâncile din Solca, unde petrecea, apoi, cu săptămânile. Numele de ”Pietrele Muierilor” ar proveni, conform poveștii, de la faptul că Ioan Darie se retragea aici împreună cu ceata și muierile lor. Mai mult, localnicii spun că haiducul și-ar fi ascuns aici și avuțiile, care au fost căutate decenii de-a rândul. Istorisirile locale au fost sintetizate de locuitorii din Marginea (în apropiere de Solca) astfel:

”Se spune că pârdalnicii oameni ai sudului vroiau să pună mâna pe comoara din grota lui Darie. De patru ori s-or luptat cu munții și râpele și de patru ori s-or întors învinși, iar în ultimele două încercări muntele însuși s-a scuturat spre ei cu mare mânie trimițând vânturile, fulgerele, tunetele și ploile pentru a-i abate de la drum, dar eu nu s-au dat bătuți. A cincea oară, ajutați fiind de un neleguit, reușiră a ajunge la ele. Spre marea lor mirare, pietrele se rupseră în două și astupară grota comorii pentru totdeauna. De atunci, nimeni nu a mai putut găsi adevărata intrare în grota comorii, acolo unde tovarășii lui Darie stăteau pe scaune de piatră în jurul mesei de douăsprezece persoane. Bătrânii din Solca povestesc că pietrele acestea poartă numele Pietrele Muierilor de-aceea, pentru că, îmblând un hoţ, Ion Darie, cu tovarăşii săi, la prădăciuni, muierile lor petreceau printre dânsele, fiind sigure de orişice primejdie”, potrivit platformei Ceramica Neagra Marginea.

Dacă ar fi să comparăm datele istorice care atestă existența ”Pietrelor Muierii”, am fi înclinați să credem că legenda femeilor ucise de tătari este cea care dă denumirea stâncilor, pe când legenda haiducului Darie arată doar continuitatea locului ca ascunzătoare.

 

   Citește și: Izvorul Roșu din munții Rodnei: Legendă sângeroasă, sub streașina muntelui

 

   Citește și: Piatra Dracului din Ceahlău: un pariu între diavol și Dumnezeu

 

   Citește și: La munte sau la mare? Ce alegeau românii în perioada interbelică

 

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*