Potecile turistice distruse nu fac cinste nimănui. Aduc doar bani și bucurie de moment pentru cei care le distrug cu bună știință. De la cei care exploatează pădurile, la cei care practică activități sportive nu tocmai prietenoase cu mediul. A cui e vina? Mulți se vor repezi să spună că e a celor care fac stricăciuni. Problema e însă mai mare – într-o societate care permite, prin joc de glezne legislativ, abuzurile, nu poți interzice. Pentru că, mai apoi, tu comiți ilegalitatea.

„Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!”. Caragiale răsună și astăzi plin de adevăr. Iar „prințipurile” românești cu privire la mediu sunt atât de nenaturale, încât cu ușurință am putea afirma că sunt „forme fără fond”, că legile sunt realizate numai pentru că o impun cerințele forurilor internaționale, că sunt trunchiate, că nu analizează toate problemele și nu propun soluții concrete. Mai mult, sunt atât de vagi, încât orice abuz poate fi scos basma curată.

În această categorie intră și potecile turistice marcate pentru drumeții montane, adesea distruse de nepăsarea sau neputința autorităților, după caz. Degeaba încearcă iubitorii de munte să atragă atenția instituțiilor responsabile, degeaba încearcă micii funcționari să rezolve problemele. Legea permite. Și când legea permite, sigurul lucrul pe care-l putem face e să cerem și să avem speranță, chiar dacă știm că s-ar putea să nu ne audă nimeni. Un exemplu în acest sens s-a petrecut la finalul lunii august, când Iulian Panescu, ghid montan, a lansat pe Facebook un apel către autorităţile sibiene, “S.O.S Salvaţi potecile turistice”. Scopul acestui apel, ilustrat cu fotografii, era să convingă autoritățile să ia măsuri cu privire la practicanții de enduro, a căror activitate duce la degradarea potecilor din Munții Cindrel. Apelul a primit câteva replici, majoritatea de confirmare a daunelor din munți.

„Accesul cu motociclete Enduro în munte, pe traseele turistice, este întradevăr o problemă serioasă. Sunt două categorii de participanţi ai acestui sport – este vorba de cei care vin pe cont propriu, se urcă cu motocicletele şi merg pe unde îi taie capul şi mai sunt firme care asigură servicii de ghid. Vin turişti din afara ţării, primesc echipament, primesc motocicletă şi un ghid care îi duce în zone care nu afectează atât de mult traseele turistice. Din păcate, în ultimii ani am văzut foarte mult fenomenul acesta de lipsă totală de respect faţă de turişti”, a declarat Adrian David, şeful Salvamont Sibiu, conform Radio Cluj.

Cu toate acestea, reprezentanţii autorităţilor locale şi judeţene spun că, din păcate, legislaţia în vigoare nu îi ajută în interzicerea accesul cu motociclete în păduri şi munţi. Concret, legea reglementează numai accesul cu motociclete în ariile protejate și în zonele de fond forestier național, bineînțeles, doar în anumite contexte. Astfel, O.U.G. 195/2005 privind protecția mediului susține, la articolul 52, alineatul (2), litera (d), că în ariile naturale protejate este interzis accesul cu mijloace motorizate care utilizează carburanți fosili, în scopul practicării de sporturi, în afara drumurilor permise accesului public și a terenurilor special amenajate. Pe de altă parte, legea 133/2015 pentru modificarea și completarea legii nr. 46/2008 prevede, la articolul 67, alineatul (2), că „accesul public în fondul forestier național cu autovehicule, motociclete, ATV-uri sau mopede este interzis, cu excepția activităților sportive, de recreere și turism, care se pot practica numai cu acordul: a) șefului ocolului silvic, în cazul administrării; b) proprietarului, cu avizul șefului ocolului silvic, în cazul asigurării serviciilor silvice”.

Așadar, ce se poate cataloga drept activitate sportivă? Dar cea de turism? Mai întrebăm și de cea de recreere? Și cum se ia avizul? Legile lasă lucrurile la latitudinea practicanților. Iar interpretarea nu e, de cele mai multe ori, potrivită pentru mediu. Cine vine în urma acestor mici teroriști ai naturii nu poate decât să-și exprime nemulțumirea și să facă muncă de voluntar pentru refacerea traseelor, pentru că sancțiunile sunt departe de a fi, în vreun fel, aplicate.

Ce e de făcut? Ne putem uita în curtea vecinilor, dacă idei și responsabilitate nu avem. În Europa, accesul motocicliştilor pe traseele montane este strict interzis. În Munţii Tatra, frații Carpaților noștri, nici măcar autorităţile nu au voie să folosească mijloace motorizate. Orice intervenţie acolo se desfăşoară fie cu ajutorul elicopterului, fie pe jos. În SUA, problema motocicletelor de pe traseele turistice s-a rezolvat încă din 1964, prin „Wilderness Act”, lege federală care interzice accesul tuturor vehiculelor motorizate în zone asemănătoare celor pe care țara noastră nu le apreciază. De precizat că în categoria vehiculelor „maligne” au fost introduse și bicicletele, iar International Mountain Bicycling Association (IMBA) duce de ani de zile lupte cu asociațiile de mediu (a se vedea Moab BLM, Utah), pentru a scoate bicicletele de sub interdicția legislativă. Sunt numai câteva modele de inspirație. Până la urmă, și un copiator stângaci e mai util unei „soțietăți fără prințipuri” decât un nepăsător desăvârșit.

La noi, însă, domnește (metaforic) tăcerea. Pentru că aici nu e vorba de tăcere, ci de nepăsare, de lipsă de responsabilitate și viziune. Să păstrăm totuși metafora tăcerii, acea „virtute a nebunilor” de care vorbea Francis Bacon, poate, cine știe, autoritățile vor vorbi pe viitor (după toate exemplele, unul foarte îndepărtat).

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*