La începutul anului, Echipa Montană Tarsin pornea din Bucovina către cel mai înalt vârf din America de Sud. Aconcagua i-a primit cu vreme bună pe cei trei alpiniști români, iar Dorin Haji, Cornel Lucescu și Ciprian Streteanu au ajuns pe cel mai înalt munte din emisfera sudică și din cea vestică.

Membrii echipei ne-au povestit despre expediția în Aconcagua, despre taberele de aclimatizare, despre cum au fost întâmpinați de localnici și despre lucrurile banale din viața de zi cu zi care te fac să crezi, la altitudini foarte ridicate, că muți munții din loc. 

eMunte: Ați fost pe Aconcagua, cel mai înalt vârf de pe continentul sud-american. Cât timp a durat ascensiunea şi cât timp a durat întreaga expediție?

Echipa Tarsin: Ascensiunea a început pe 01 februarie, când am intrat în parcul rezervației Aconcagua, și a durat până pe 12 februarie, când am coborât la intrarea în parc. Însă am început expediția pe 27 ianuarie, când am plecat de la Rădăuți spre București. Pare surprinzător, dar cred că asta a fost cea mai dificilă parte a călătoriei, fiind nevoiți să mergem prin Brașov, în condiții foarte dificile, de iarnă. A doua zi, am decolat din București spre Buenos Aires, cu escală în Paris. În total, aproximativ 17 ore de zbor! Din Buenos Aires am mers cu autocarul până în Mendoza, alte 12 ore de mers, iar de aici până la prima tabără, încă 2 ore de mers cu microbusul. Țin să precizez că la Buenos Aires și la Mendoza am dormit câte o noapte la hotel. La întoarcere a fost același traseu, în mare, diferența fiind că am facut escală la Amsterdam.

eMunte: Ce rută aţi ales pentru a ajunge pe vârf?

E.T.: Până la vârf, am ales traseul clasic, cel mai folosit, prin tabăra de la Plaza del Mulas.

eMunte: Aţi avut nevoie de un permis special pentru a efectua ascensiunea? Cât de dificil este de obținut un astfel de permis și cât costă?

E.T.: Pentru a intra in parc, este nevoie de un permis special, care se eliberează la intrarea in parc. Este valabil pentru 30 zile, fiind ușor de obținut, după completarea unui formular cu datele personale și după plata unei taxe, care diferă în funcție de perioada din an în care se eliberează. Când l-am obținut noi, pe 01 februarie, taxa era de 400 dolari americani.

eMunte: În ce constă aclimatizarea şi cum a decurs în cazul dvs. şi al echipei din care făceaţi parte?

E.T.: Aclimatizarea constă în a sta cât mai mult timp la o altitudine cât mai mare, pentru ca organismul sa se obișnuiască în special cu nivelul redus de oxigen.O regulă de bază constă în a urca la o anumită altitudine, pentru ca noaptea urmatoare să dormi la o altitudine mai joasă (climb high, sleep low). Alta regulă este de a consuma minimum patru litri de lichide zilnic. În grupul nostru, aclimatizarea a decurs destul de bine, singurele probleme fiind durerea de cap, lipsa poftei de mâncare, grețuri și, uneori, stâri de vomă.

eMunte: Câţi alpinişti se află într-o tabără de aclimatizare pe Aconcagua?

E.T.: Principala tabără de aclimatizare este Plaza del Mulas, aflată la 4300 m, unde am stat și noi timp de patru zile la urcat și o zi la coborât. Este considerată a doua tabară ca mărime din toți munții din lume, după tabăra de bază din Everest. Noi am ajuns când sezonul este cel mai aglomerat, dar, spre surprinderea noastră, am găsit destul de puțini alpiniști.

eMunte: Care sunt condiţiile într-o tabără de aclimatizare şi cât timp aţi petrecut în astfel de tabere?

E.T.: Până la vârf sunt și alte tabere mai mici, ultima fiind Berlin, aflată la 5940 m, și, din experiența noastră, cea mai dificilă. Asta din cauza vântului, care, de altfel, este prezent tot timpul în zona Aconcagua, a temperaturilor scăzute, în special noaptea, și a altitudinii mari. Condițiile în tabere, în special în cele după Plaza del Mulas (în ordinea în care am stat noi: Alaska, la 5200 m și Berlin, la 5900 m), sunt destul de spartane, chiar descurajatoare pentru cineva care nu s-a mai întâlnit cu asta înainte.

eMunte: Aţi întâlnit români în timpul expediţiei?

E.T.: În timpul petrecut pe munte, nu am mai intalnit nici un alt român, noi fiind singurii în acea perioadă.

eMunte: Cum v-ați înțeles cu alpiniștii de alte naționalități?

E.T.: Cât despre ceilalți alpiniști, de alte naționalități, doar cuvinte de laudă. Ca toți oamenii de munte, de altfel, toți sunt foarte prietenoși, nu trece nimeni fără să salute, să schimbe două vorbe, să sară în ajutor daca este cazul.

eMunte: Cum sunt localnicii?

E.T.: Aceleași cuvinte de laudă despre localnici, cei din orașele de jos, dar mai ales cei din taberele de pe munte. Foarte prietenoși, săritori, am fost primiți și ajutați foarte bine peste tot (asta după gustul amar cu care am ramas în 2013 în Alpi, mai exact in Franța. Diferență incomparabilă!).

eMunte: Cât a costat expediţia?

E.T.: Este destul de greu de vorbit despre o sumă exactă, necesară pentru o astfel de expediție. Depinde de fiecare. Sunt costuri necesare pentru transport, cazare, logistică pe munte (corturi, mâncare etc).

eMunte: Cât de importante sunt echipamentele de bună calitate?

E.T.: Echipamentul necesar este cel standard pentru altitudini mari, asta însemnând bocanci dintre cei mai buni, la fel și geaca, pantaloni, geacă cu puf, sac de dormit din cel mai performant, saltea. La o astfel de înălțime, calitatea echipamentului face diferența cea mai mare și nu sunt puțini cei care au abandonat din cauza echipamentului neadecvat. Au fost persoane, chiar în grupul nostru, care nu au avut supramănuși, adică mănuși mai groase care se iau peste cele normale, un lucru aparent banal, și au avut probleme, chiar degerături ușoare la vârfurile degetelor în ziua în care am ajuns pe vârf.

eMunte: Care sunt alimentele de care aveţi nevoie într-o astfel de expediţie și cum aţi raţionalizat mâncarea și apa?

E.T.: Alimentele necesare expediției trebuie să fie consistente și, pe cât posibil, ușoare. Noi am cumpărat din Mendoza paste, orez, brânză, ciocolată, biscuiți și ceai, cât de mult ceai. Am avut și posibilitatea să mâncăm mâncare gătită în taberele de până la 4300 m, bineînțeles, la prețuri de „altitudine”, dar am și gătit în oalele și cu ajutorul primusului pe care le-am carat în rucsaci. Totodată, le-am folosit și la topirea zăpezii, care este singura sursă de apă după 4300 m. Am raționalizat alimentele și apa cât mai bine posibil, deoarece noi am fost un grup de trei persoane, dintre care un vegetarian, și pentru că am luat în calcul și eventualitatea unor zile în plus în tabere, în cazul în care vremea sau condiția fizică a unuia din noi nu ne-ar fi permis să urcâm mai sus.

eMunte: Aţi simţit vreodată că n-o să reuşiţi să ajungeţi în vârf?

E.T.: Chiar daca toată ascensiunea a fost destul de grea și o experiență absolut nouă pentru toți trei, nu ne-am gândit că nu o să ajungem la vârf (chiar dacă acest lucru nu ar fi fost chiar o mare nenorocire pentru nici un membru al echipei). Am fost ambițiosi și hotărâți să ajungem sus. Ne-am pus mai mult încrederea în Dumnezeu și apoi în forțele proprii, am fost încrezători că vremea o să țină cu noi și așa a și fost. De mare ajutor ne-a fost și tot antrenamentul de dinainte, sute de kilometri de alergare, de bicicletă, precum și urcarea pe toate vârfurile de munți din nord (pe unele dintre ele am urcat chiar de mai multe ori).

eMunte: Care este cel mai greu lucru de făcut, aparent banal în viața de zi cu zi, la altitudini de peste 4.000 de metri?

E.T.: La o asemenea altitudine, de peste 5000 m, chiar și cele mai simple și banale lucruri din viața de zi cu zi devin mult mai dificile. A mânca este mai greu, a te îmbrăca, chiar și ritmul pașilor în timpul mersului este redus la jumătate, în încercarea de a salva ceva energie.

eMunte: Cât de odihnitor este somnul la astfel de altitudini?

E.T.: Somnul este un alt neajuns, fiind destul de greu să te odihnești în spațiul mic din cort, cu vântul care suflă cu așa putere, încât te aștepti să ia și cortul, cu frig destul de mare de ne trezeam dimineața cu gheață de 1 cm pe interiorul cortului.

eMunte: Aţi sfătui şi alţi alpinişti să cucerească vârful Aconcagua? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

E.T.: Daca am sfatui și alți alpiniști să cucerească Aconcagua? Daaa, din toata inima, este o senzație și o trăire care nu se pot explica în cuvinte, doar cine a fost pe un vârf de munte, nu numaidecât foarte înalt, știe ce înseamnă. Doar că este nevoie de o foarte bună pregătire fizică, de echipament și de o sumă de bani, de un psihic foarte tare, vreme bună, și nu în ultimul rând, cum spuneam , de „ajutor de sus”!

eMunte: Care este cel mai înalt vârf pe care aţi urcat, în afară de Aconcagua?

E.T.: Un alt vârf înalt pe care am urcat, tot în formație completă, Corneliu Lucescu, Ciprian Streteanu și Dorin Haji (mândru autointitulată Echipa Montană Tarsin), în afară de aproape toți munții din România, este Mont Blanc-ul, în iunie 2013. La fel, o experiență minunată și unică!

eMunte: Ce planuri de viitor aveți, în domeniul alpinismului?

E.T.: Planuri pentru viitor sunt, dar nu depind doar de noi. Sperăm să fim toți sănătoși, în primul rând, cu mai mult timp liber, pentru că sigur pofta de drumeții și cățărări nu o să dispară. Avem în plan Vârful Elbrus, în Caucaz, și poate ceva mai tehnic în Alpi, de ce nu Matterhorn-ul. Pregătirile fizice le-am început, sau mai exact continuăm ce am început în urmă cu câțiva ani.

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*