Complexul sărăciei românești spune lucruri trăsnite

Un francez sau un german câștigă, în medie, ceva mai mult de 2.100 de euro, în timp ce salariul mediu net din România era, în luna mai a acestui an, de 280 de euro. Să spunem că o bicicletă cu un cadru de carbon și componente premium costă 5.000 de euro, preț de catalog. Dacă ești un german pasionat de biciclete, vei putea cumpăra unul dintre modelele de top cu salariul tău pe două luni și jumătate. Dacă am păstra proporțiile și am aplica regula de trei simplă, pentru o astfel de bicicletă, un român ar cheltui o sumă care are conotații nefaste: 666 de euro, adică aproximativ 2.950 de lei.

Unii români cheltuiesc două sau trei mii de lei pentru o bicicletă decentă. Cu toate acestea, dacă le vorbești despre cadrul de carbon și despre o bicicletă de 5.000 de euro, ar putea să-ți spună că-i o fiță inutilă, că e mult marketing la mijloc și că n-ai nevoie de așa ceva, ci poți merge la fel de bine și cu o gioarsă rusească. Ei nu au înțeles, însă, că producătorii bicicletelor de 5.000 de euro nu li se adresează, dar ar face, pentru o bicicletă decentă, același efort financiar pe care l-ar face un german cu salariul de 2.100 de euro pentru o bicicletă de top.

Unii dintre ei sunt pasionați de mașini, iar modul în care se raportează la biciclete este similar cu a spune ”nu există nici o diferență între Porsche și un Logan, amândouă au un volan și patru roți”. Alții sunt pasionați de motociclete, dar s-ar enerva dacă le-aș spune că o motocicletă BMW K 1300 R e o fiță și că poți merge la fel de bine și cu o mobră veche. Unii oameni nu sunt, pur și simplu, pasionați de nimic, însă te-ar contrazice cu vehemență dacă le-ai spune că un pat moale și confortabil e o fiță și că nu merită să dai 3.000 de lei pe o canapea, când poți dormi și pe un pat de paie.

Cei care contestă utilitatea lucrurilor scumpe ar putea, pur și simplu, să facă translația între domeniul auto-moto ales ca exemplu, dacă asta îi pasionează, și cel al bicicletelor, al echipamentelor de alpinism sau al bocancilor scumpi pentru drumeție.

În plus, pe un traseu de MTB sau pe serpentine, o bicicletă încropită într-un atelier din spatele casei, din piese ieftine și proaste, s-ar putea dezintegra, iar tu ți-ai putea pierde viața sau ai risca un accident cu oase rupte și internare în spital, în timp ce o pereche de bocanci de proastă calitate te-ar putea trimite direct în fundul prăpastiei. Tehnologia costă, iar anumite pasiuni se hrănesc cu bani. Păstrând exemplul bicicletelor, un model de 5.000 de euro este inutil, dacă tot ceea ce faci este să pedalezi 5 km pe zi, până la serviciu și înapoi. Dacă pedalezi, în schimb, 50 de km pe zi, o bicicletă mai bună va face diferența, fără să mai vorbim de cei care parcurg, zilnic, trasee de peste 100 de km, deoarece X unități de efort la 30 de km/h vor costa, întotdeauna, mai mult decât X+5 unități de efort, la 25 de km/h.

Însă strugurii care se află mai sus de posibilitățile financiare au fost și vor rămâne acri pentru majoritatea românilor. Problema vine, însă, abia acum: mulți români par experți în orice, iar tot ceea ce iese din sfera domeniilor la care se pricep cu adevărat (dacă se pricep, totuși, la ceva) și trece de un prag al prețului pe care ei îl consideră rezonabil, devine inutil/fiță/făcătură de marketing. Nu în ultimul rând, companiile producătoare de biciclete scumpe nu vor falimenta niciodată din cauza suspiciunii de exces de marketing care circulă prin birturile românești, deoarece produsele lor nu li se adresează românilor care câștigă 666 de euro.

   Citește și: Bocanci de munte vs. Louboutin, un fel de Mortal Kombat la înălțime

   Citește și: Despre ospitalitatea românească și despre modul în care îi tratăm pe străini

Comments

comments