Alpinismul în România, de la prima ascensiune până la căderea comunismului

Alpinismul în România. Alpinismul a apărut în Alpii francezi, la finalul secolului al XVIII-lea, și s-a răspândit la nivel global în următoarea sută de ani. În prezent, alpinismul (în Europa), așa-numita activitate de ”mountaineering” sau andismul (în țările latine din afara Europei) se practică în toți munții din lume.

În România, alpinismul a căpătat, în perioada interbelică, denumiri autohtone: carpatism și bucegism fiind cele mai cunoscute.

Începuturile alpinismului românesc

Trei date își dispută momentul inițial al alpinismului românesc: 1857 (prima expediție pe Vârful Postăvaru), 1873 (înființarea SAK) și 1903 (excursia lui Ieronim, Nicolae Bogdan și Mihai Haret pe valea Horoabei).

Dacă Vârful Omu a fost urcat de turiști încă din 1839 (profesorul A. I. Vaillant și slugerul Angelescu), zona de abrupt a Bucegilor a rămas ”terra incognita” ani de-a rândul.

În 1857, liceenii Eduard Gusbeth şi Eduard Copony au urcat pe Vârful Postăvaru. A doua ascensiune a acestui vârf a avut loc abia în 1870, iar trei ani mai târziu, a luat fiinţă SAK (Clubul Alpin al Transilvaniei). În 1881, SAK devine secţiunea Braşov a SKV (Societatea Carpatină Ardeleană).

După înființarea SKV (1880), în Carpați au aparut primele refugii pentru turişti, primele drumuri montane (spre exemplu: poteca de la cascada Şerbota până la cabana Negoiu, poteca pe Bucşoiu Mare, poteca din abruptul Craiului), dar și primii ghizi (în 1884).

Tot în 1884, A. Berger şi Kuhlbrand au urcat pe Vârful Omu, fără schiuri sau rachete, conduşi de un ghid.

Alpinismul românesc în perioada interbelică

În perioada interbelică, mişcarea alpină a luat avânt, mai ales în zona Bucegilor, care devin principalul motor al alpinismului tehnic. Astfel, după Primul Război Mondial, SKV înfiinţează ”Alpine Rettungstelle“ (un grup de salvamontiști), iar membrii săi fac ascensiuni din ce în ce mai dificile. Amintim aici de Custura Sărății, din 1921. De asemenea, rute de alpinism dificile au fost realizate și de ”Gruparea Alpină“, constituită din membri ai ADMIR.

În 1934, ”Gruparea Alpină“ se desprinde de ADMIR şi înfiinţează Clubul Alpin Român (CAR.), organizaţie care a contribuit decisiv la apariţia şi dezvoltarea căţărării moderne în România.

La un an după înființarea CAR, în octombrie 1935, Niculae Baticu, Dan Popescu şi İon Trandafir realizează ”Furcile“, primul traseu de perete din Bucegi, de gradul 4. Bucegii, şi mai ales Coştila, devin principala zonă de căţărare din România.

Pe Coștila moare, în martie 1936, Nicu Comănescu, fiind surprins de o avalanșă. Nicu Comănescu este considerat unul din cei mai buni alpinişti români, până la Niculae Baticu, fiind primul care a bătut pitoane în Bucegi, în Turnul Seciului.

În perioada 1937-1938, Nicolae Baticu participă la mai multe stagii de inițiere și instrucție în cățărare în Italia și Austria. Întors în țară, Niculae Baticu organizează prima şcoală de căţărare pe stâncă din România, în Bucegi. Începând din acel moment, alpinismul tehnic românesc cunoaște o ascensiune spectaculoasă. Astfel, în 1940, Ionel Coman şi Oscar Schobesch, membrii ai CAR, realizează primul traseu de căţărare din peretele Văii Albe (Fisurile Centrale), cel mai mare perete de căţărare din România.

Alpinismul în perioada comunistă

În 1946, Niculae Baticu, împreună cu Emilian Cristea, urcă traseul ”Trei Surplombe“ primul traseu de gradul 5 din România.

În 1948, CAR este desființat, alături de alte asociații, iar Nicolae Baticu este arestat și închis. Alpinismul românesc, organizat până atunci după modelul italian și modelul austriac, trece sub influența modelului sovietic. Practic, în România comunistă a apărut un hibrid, între modelul austriac de căţărare şi modelul sovietic.

În 1949, s-a înfiinţat Confederaţia Generale a Muncii (CGM), care avea şi secţiune de turism și care deținea mai multe școli de alpinism. Prima şcoală CGM a fost înființată la Curmătura, în Piatra Craiului, în 1950. A doua școală s-a înființat în 1951, la Bâlea Lac. În acelaşi an, a apărut a treia şcoală de alpinism CGM, în cheile Turzii, și a patra școală CGM, în zona Peştera. În 1952, se mai înființează două școli, la Podragu şi Peştera.

Tot în 1952, Emilian Cristea şi Aurel Irimia au parcurs, pentru prima dată pe timp de  iarnă, creasta Munţilor Făgăraş. În 1954, cei doi alpiniști reuşesc să urce și primul traseu de gradul 6 din România (o variantă a Fisurii Albastre) pentru ca, în 1956, Alexandru Floricioiu şi Norbert Hiemesch să urce Fisura Albastră propriu-zisă. Un an mai târziu vine și premiera feminină pe acest traseu, cu Taina Duțescu în calitate de ”cap de coardă”.

În 1967, Mircea Opriş realizează traseul ”Speranţele“, care devine cel mai dificil din Bucegi, surclasând astfel Fisura Albastră, care rămâne un traseu de referinţă. Premiera de iarna și, în același timp, premiera feminină a traseului ”Speranțele” este realizat în 1970, de Emil Coliban si Taina Duțescu.

În 1986, se realizează, în Bucegi, traseul memorial ”Emilian Cristea“, care devine cel mai dificil din Coştila. După scurt timp, Ghiţă Pop devine primul român care reuşeşte să atingă pragul gradului 9.

Lipsa de echipament şi conjunctura politică nu au permis dezvoltarea noilor tendinţe din căţărarea mondială decât după revoluţia din decembrie 1989. Astfel, gradul 10 a putut fi atins abia în a doua jumatate a anilor `90 de către Ionel Ene din Bucureşti.

Alpinismul ca sport

În aceeași perioadă cu înființarea școlilor de aplinism s-au înfiinţat  și primele asociaţii sportive de alpinism: Spartac, Locomotiva, Progresul, Constructorul, Flamura Roşie, Metalul, Avântul şi Ştiinţa. Separat, s-au înfiinţat asociaţia Voinţa (pe lângă cooperativele meşteşugăreşti) şi cluburile militare Armata şi Dinamo. Ulterior, au apărut şi alte secţii sportive, cum a fost cazul cluburilor universitare.

Începând cu 1953, în România au început să se organizeze și concursuri de alpinism (alpiniade), iar în 1954, conform unei decizii a Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, turele alpine au fost considerate competiţii sportive.

Alpinismul a continuat ca activitate sportivă în cadrul Federaţiei Române de Schi – Bob care a organizat, în 1959, o şcoală de instructori în alpinism la nivel naţional, în cheile Bicazului.

În 1962, activitatea de alpinism a ieşit din cadrul Federaţiei de Schi – Bob, fiind alipită activităţii de orientare turistică (turism sportiv), în cadrul unei Comisii Centrale de Turism – Alpinism.

În 1967, alpinismul a fost iarăşi reorganizat, fiind înfiinţată Federaţia Română de Turism – Alpinism (FRTA), în cadrul căreia a fost constituit, pentru prima dată, un lot naţional de alpinişti, într-un mod asemănător celorlalte sporturi.

După căderea comunismului, majoritatea asociațiilor sportive de alpinism au dispărut, din lipsă de finanțări. De asemenea, după 1989, escalada este recunoscută oficial odată cu apariția Federației Române de Alpinism și Escaladă.

   Citește și: Istoria marcajelor montane. Marcarea traseelor, afectată de ”spiritul socialist”

   Citește și: Pedepse divine și inscripții de mii de ani. Legendele Munților Călimani

   Citește și: Cum vedea un drumeț Munții Bucegi, în 1930

Comments

comments