4 mituri despre Everest, dărâmate de un celebru jurnalist în Washington Post

După ce 16 șerpași și-au pierdut viața la 18 aprilie 2014, opinia publică internațională a reacționat cu durere și indignare. Meritau, oare, aventurile capricioase ale occidentalilor atâtea vieți pierdute? Însă locul șerpașilor în economia Everestului reprezintă doar unul dintre nenumăratele subiecte generatoare de confuzie legate de cel mai înalt munte din lume.

O expediție pe Everest este scumpă, iar de la astfel de geci de munte, pe care mulți alpiniști le aleg pentru expediții, până la crampoane, echipamentul reprezintă doar o mică parte dintre cheltuielile necesare unei astfel de aventuri.

Iată câteva mituri despre Everest, dărâmate de un jurnalist care are o strânsă legătură cu lumea muntelui:

1. Everestul este unul dintre cei mai dificili munți de urcat

Everestul este cel mai înalt munte și este și unul foarte periculos. Peste 275 de oameni și-au pierdut viața pe Everest de când o avalanșă a ucis șapte șerpași care lucrau pentru exploratorul britanic George Mallory în 1924. Muntele te poate ucide în mai multe moduri decât arena din „Jocurile foamei”: căderi de gheață, edem pulmonar și cerebral, căderi în gol, dizenterie, atac cerebral sau hipotermie. Însă, în ciuda pericolelor, Everestul nu este un munte foarte tehnic, notează jurnalistul Grayson Schaffer pentru Washington Post.

Peste 5.000 de oameni au urcat pe Everest pe două rute, dinspre Nepal și dinspre Tibet. Ghidul Dave Hahn a ajuns pe vârf de 15 ori, în timp ce doi șerpași, Apa Sherpa și Phurba Tashi Sherpa, au ajuns pe vârf de 21 de ori.

Prin comparație, K2 sau Muntele Nuptse, aflat în apropiere de Everest, sunt mult mai dificili de urcat.

Nu o spunem noi. O spune Schaffer, senior editor al publicației „Outside”, care a lucrat, printre altele, cu Fundația Caritabilă Alex Lowe pentru a strânge bani pentru comunitatea sherpa prin vânzarea fotografiilor realizate pe Everest.

2. O expediție pe Everest te poartă în sălbăticie

Pentru a ajunge în tabăra de bază, alpiniștii zboară până la Lukla, aflată la o altitudine de 2.860 m. De acolo, ei parcurg un drum lung de vreo 64 de km prin sate Sherpa tradiționale, iar aclimatizarea în tabăra de bază, aflată la peste 5.300 de metri, durează aproximativ 10 zile. Însă un mediu dur nu trebuie confundat cu sălbăticia.

În regiunea Khumbu vei găsi plasme, cafenele, ATM-uri și Internet cafe-uri. În Namche Bazaar, aflat la peste 3.600 de metri altitudine, două zgomote fac legea: cel de pe șantierele de construcție pentru noi hoteluri și cel al elicopterelor care survolează regiunea.

Tabăra de bază arată ca o mică localitate. Acolo se află un heliport și un spital. Există corturi de comunicații, corturi transformate în bucătării și zeci de alte corturi. În 2012, compania Himalayan Experience a amenajat un cort de degustare de whiskey în apropiere de cortul în formă de minge de golf pe care îl amenajaseră deja acolo, pe care l-au transformat și în club de noapte.

Everestul are și o problemă de canalizare. Când latrinele din tabăra de bază sunt pline, porterii le descarcă în gropi descoperite aflate lângă Gorak Shep, avanpostul regiunii Khumbu. Între timp, mai sus de tabăra de bază, alpiniștii își fac nevoile prin crevase. Rezultatul: Everestul a ajuns o bombă cu ceas, iar lucrurile nu miros deloc bine, mai ales că mizeria coboară, încet, dar sigur, spre tabăra de bază.

Mai mult decât atât, Ueli Steck i-a povestit lui Grayson Schaffer că nici măcar n-ar fierbe zăpada pentru apă în Tabăra 2, deoarece consideră că temperatura scăzută de fierbere de la acea altitudine nu ar distruge germenii.

3. Șerpașii sunt cei mai buni cățărători de pe Everest

Șerpașii, etnici tibetani care au ajuns în regiunea nepaleză Khumbu în urmă cu sute de ani, se bucură de un avantaj genetic în fața clienților occidentali. Un studiu publicat în 2010 și realizat de Universitatea din California a identificat peste 30 de „îmbunătățiri” genetice ale șerpașilor care îi fac mult mai adaptabili la altitudini foarte ridicate. Una dintre gene, EPAS1, cunoscută și ca „gena super-atleților”, este asociată cu utilizarea mult mai eficientă a oxigenului de către organism.

Însă șerpașii sunt, uneori, mai slab antrenați, mai puțin experimentați decât occidentalii și nu au întotdeauna la dispoziție echipament de calitate de top. De-a lungul timpului, rolul lor a fost cel de a căra „bagajele” alpiniștilor, iar până spre finalul anilor ’90 era ceva obișnuit să vezi șerpași cu teniși și haine din bumbac.

Acest aspect începe să se schimbe. Metodele de antrenament și echipamentele de calitate au devenit mai accesibile în anii 2000, ca un rezultat al programelor de alpinism vocațional. În plus, mai mulți șerpași au primit o certificare care le permite să ghideze clienții, nu doar să le care echipamentele.

4. Persoanele care vor să urce pe Everest tind să fie amatori aflați în căutare de senzații tari

În fiecare an circulă povești despre persoane care apar în tabăra de bază fără să aibă experiență în alpinism, în încercarea de a-și îndeplini un vis. Unii dintre amatori învață abia atunci să-și pună colțarii.

În 2012, un american de origine turcă, pe nume Aydin Irmak, care nu a practicat niciodată alpinismul și care voia să urce pe Everesc cu bicicleta. În același an, Shriya Shah-Klorfine s-a antrenat pentru expediția pe Everest făcând hiking ușor cu un rucsac în spate, însă nu a urcat niciodată pe un munte.

Irmak a reușit să ajungă pe vârf (fără bicicletă!), însă a trebuit să fie salvat la întoarcere. Shah-Klorfine și-a pierdut viața în timpul expediției pentru care nu s-a antrenat niciodată corespunzător.

Aceste cazuri sunt o excepție, spune Grayson Schaffer. Expediția pe Everest presupune ani de antrenament în spate, iar încă o modalitate prin care amatorii sunt descurajați să se aventureze pe cel mai înalt munte din lume este prețul: o expediție pe Everest este incredibil de scumpă și te poate costa chiar și 100.000 de dolari.

Comments

comments